La începutul şederii mele la Montreal, şefa mea, o mademoiselle căreia adjectivele blândă şi duioasă i s-ar fi potrivit ca nuca-n perete, a insistat să urmez un curs de engleză, căci, spunea ea, nu ştiam destul. De parcă ea ar fi fost mai brează, când i se împleticea limba în gură cu rrr–ul ăla din Frrranța! M-am văzut deci studentă la educaţie pentru adulţi, în Canada existând posibilitatea de a studia până la adânci bătrâneţe. Drept care eu petreceam sâmbetele muncind, în timp ce soţul şi copilul se distrau. Mi-aduc aminte că profesoara ne-a înregistrat odată ca să ne perfecţionăm pronunţia, dar când mi-am auzit accentul, m-am îngrozit și n-am mai vrut să deschid gura! Dar asta a fost la cursul oral, iar eu luam acuma scris-ul. Fusesem admisă la nivelul cel mai avansat şi profesorul ne-a avertizat din prima zi că la el se promovează foarte greu. Şi eu care speram să pot flutura sub nasul mademoisellei mele stafidite certificatul de competenţă de la Universitatea McGill, pe care l-aş fi obţinut numai dacă obțineam o notă mai mare de 75. Cum notele mergeau până la 100, cea de trecere fiind 50, mi-am luat pe loc adio de la ceritficat când am auzit de exigenţa profesorului, dorindu-mi să iau măcar 50, nota de promovare!
Profesorul ne dădea planuri de compunere pe care nu puteam să le urmez, cum nici la română, cu ani în urmă, nu fusesem în stare să scriu introducerea, dezvoltarea şi încheierea. Mie-mi plăcea să-mi urmez propriul plan! Subiectele despre care trebuia să scriem se numeau „topics” şi erau total anoste: „Abolirea pedepsei capitale”, sau: „Industria tutunului şi interzicerea fumatului”, sau „Efectele ecologice ale poluării”. Cu chiu cu vai am ajuns aproape de sfârşitul cursului, când am avut de recenzat o carte. Am ales un roman de Hemingway, uşor de citit. Dar, când a fost să scriu după plan, n-a mers de loc. M-am hotărât deci să scriu simplu, începând cu ce mi-a plăcut din roman şi aducând apoi vorba de copilăria mea. Am scris patru pagini, jumătate de pagină era despre carte, restul despre viaţa mea. Profesorului i-a plăcut şi mi-a dat o notă neaşteptat de mare. Cred că a uitat să-mi corecteze engleza, fiind probabil atras de text.
La examenul final am avut o lucrare cu „topics” la alegere. Dintre toate, unul singur mi s-a părut mai puţin catastrofic, deşi greu de tratat: „Tineretul, viitoarea forţă de muncă a societăţii”. M-am frecat eu ce m-am frecat, până când mi-a venit o idee salvatoare: să inventez o scenetă, un dialog fiind mai uşor de scris decât o compunere, cu titlul „Meseria Number One”. Personajele alese reprezentau mai multe meserii şi fiecare personaj urma să şi-o laude pe a lui. Întâi a vorbit inginerul constructor, arătând că fără el, arhitect şi muncitori toţi ar fi stat sub cerul liber. La care profesorul, matematicianul şi chimistul au sărit ca arşi, spunând că inginerul a trebuit întâi să meargă la şcoală şi să înveţe cu un profesor, să aplice calculele matematicianului şi să aibă materialele de construcţie ale chimistului ca să poată clădi ceva, deci că ei ar fi cei mai importanţi. Numai că medicul a intervenit afirmând că fără vaccine copiii nici n-ar fi putut veni la şcoală, aşa că el era mai important decât ceilalţi. Evident că şoferul şi poştaşul au argumentat şi a ieşit o ceartă în toată regula. Poliţistul i-a potolit pe toţi, reducându-l la tăcere până şi pe pompierul care tocmai se pregătea să sară cu gura. Dar tocmai când judecătorul spunea ceva despre respectarea legilor, timpul de examen a expirat şi am fost rugată să predau lucrarea. L-am implorat pe profesor să mă aştepte şi am continuat sceneta: când cearta şi balamucul erau în toi, au apărut un comic şi un acordeonist care i-au amuzat pe toţi şi treptat atmosfera s-a destins. Numai că actorul şi muzicantul au profitat de ocazie ca să se laude cu importanţa lor, aşa că gâlceava era cât pe ce să reizbucnească. Noroc că un ziarist a reuşit să prevină noul conflict trăgând concluzia că toate meseriile sunt importante, nu există niciuna „number one”.
Spre surprinderea mea, am obţinut nota 80. Ştiind însă că engleză mea nu era nici pe departe de acest nivel, l-am întrebat pe profesor cum de mi-a dat o notă atât de mare. Mi-a răspuns: „E drept că nu ai o engleză perfectă, dar ai un mare potenţial!”
Mademoiselle n-a fost impresionată, ba chiar m-a trimis în deplasare când a fost ceremonia graduării și am ratat ocazia de a mă fotografia în togă şi cu beretă de absolvent. Cât despre certificat, am vrut să-l înrămez şi să-l agăţ pe perete, cum e obiceiul aici, doar că mi s-a părut absurd să pun un afiş cu „Ştiu Engleză”, aşa că l-am lăsat să zacă într-un sertar.
Au trecut nişte ani de atunci şi nu ştiu dacă mi-am îmbunătăţit sau nu engleza, dar potenţialul îl am cu siguranţă în continuare!
desene de Adelaida Mateescu
Excelent! Nu numai potential ci multe alte calitati se desprind șvointa dorinta de perfectiune idei grozave talent literar.Iti multumesc.