Ocrotitoarea

Cornelia Blaga-Brediceanu a fost soția lui Lucian Blaga. Jurnalele sale, publicate într-o singură și prețioasă carte la editura Humanitas, sînt un dar important făcut culturii române.

Însemnările acoperă parțial următoarele intervale: anul 1919, anii 1936-1939, anii 1939-1940 și anii 1959-1960.

Jurnalele Corneliei Blaga-Brediceanu reprezintă ruda privilegiată și, de asemenea, cea mai apropiată a volumului ”Tatăl meu, Lucian Blaga”, scris de Dorli Blaga. Și, totodată, o caldă, autentică și vibrantă modalitate publicistică – și aceasta, ca și primul volum, atent îngrijite de Dorli Blaga – de a colora, cît se (mai) poate de mult ce era în jurul unuia dintre marii creatori – deopotrivă în poezie și în filozofie – ai culturii române: anume, Lucian Blaga.

Dorli Blaga – Dorlii, cum o alintă atît de frumos mama sa chiar și în paginile acestor caiete-jurnal – este o prezență jucăuș-luminoasă în carte. Doar un singur episod, spre degustare – o însemnare de la finele lui decembrie 1936 despre copila Dorli, pagina 64: ”Cînd m-am întors acasă, mi-a istorisit Lucian că după masă Dorli și cu el s-au odihnit pe otomane. Dorli l-a întrebat: ”Cînd adorm eu, adoame și somnul sau somnul se trezește?”; după ce s-a gîndit puțin și-a dat singură răspunsul: ”eu cred că somnul se trezește cînd adorm eu””.

Jurnalele au, în mod inevitabil, și funcția de a reface un ”teritoriu” sau altul – fie și măcar în manierele în care schițele refac un pesaj sau altul. Jurnalele soției lui Lucian Blaga redau ceva esențial din atmosfera culturală și diplomatică a interbelicului. Unori, intrigi care s-au consumat atunci; mai rar, și cîteva picanterii culturale. Lucian Blaga era titulescian, prin urmare, era privit uneori cu suspiciune de către adversarii lui Nicolae Titulescu. Plus că decenii trei și patru ale secolului trecut sînt marcate – în lume, în Europa în mod apărat și în chip particular și în România – de ascensiunea unor curente culturale și politice extrem de problematice; există mai mulți indici cu privire la acestea și în aceste jurnale.

jurnale-cornelia-brediceanu

Apoi, a propos de picanteriile culturale, momentul primirii lui Lucian Blaga în Academia Română este marcat în mod distinct de o explozie temperamentală, la fața locului, a lui Nicolae Iorga la adresa noului membru al, pe atunci, cu siguranță mult mai prestigioasei instituții academice. Episodul – de fapt, episoadele (primirea în Academie a lui Lucian Blaga, simultană cu reacția vehementă la adresa acestuia din partea mai vîrstnicului Nicolae Iorga) în primele zile ale lui iunie 1937.

Scena este antologică. Regele susține un discurs ultraelogios despre Lucian Blaga- tinerii din sală sînt extrem de mulțumiți de ceea ce au; nu și cei mai în vîrstă. Nicolae Iorga este port-drapelul celor din urmă. ”Nicolae Iorga a venit la ședința solemnă cu un teanc de volume noi de-ale lui, pe care voia să le prezinte regelui cu această ocazie. Ulterior, Lucian a aflat de la prieteni că, în timp ce-și ținea el discursul, Iorga șoptea mereu câte ceva la urechea vecinilor, ca să devieze atențiunea”, povesteste Cornelia Blaga-Brediceanu. Publicul, în majoritate, primește însă foarte bine discursul de primire în Academie al lui Lucian Blaga – Elogiul satului românesc. Ion Petrovici, din echipa celor mai în vîrstă, încearcă, în răspunsul său la discursul blagian, să bage, cum s-ar spune astăzi, unele ”șopîrle”. Regele se menține tare pe poziție și, spune doamna Blaga, ”a dat o replică zdrobitoare lui Petrovici, identificîndu-se cu desăvîrșire cu punctul de vedere al lui Lucian”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Vexat de cuvintele laudative ale Regelui despre Lucian Blaga, Iorga își ia volumele, pleacă, dar nu înainte de a spune: ”dacă avem oameni așa mari la Academie, atunci eu nu mai am ce căuta aici”. În trecere, are însă timp să le mai spună colegilor săi de aceeași vîrstă, că ”discursul Regelui înseamnă apologia pornografiei și a obscurității”. Există – și sînt invocați în acest pasaj confesiv și aceștia – foarte mulți susținători ai lui Lucian Blaga. Unul dintre ei îi povestise, de altfel, cum, cu un an în urmă, cînd s-a pus problema primirii în Academie a lui Lucian Blaga, Nicolae Iorga s-a dus la fiecare membru al Academiei și ar fi spus: ”Să nu-l votezi pe Blaga, că e complet nebun. Și despre mine s-a spus că sunt nebun, dar eu v-am dovedit că nu sunt”. Lupaș, cel invocat de Cornelia Blaga, i-ar fi răspuns lui Nicolae Iorga: ”Lasă, domnule profesor, că va dovedi și Blaga că nu-i nebun”.

Am ținut să rezum acest episod dint-o dublă rațiune: pentru evidentul sens istoric al acestui moment (și Blaga, și Iorga sînt doi titani ai culturii române), dar și pentru valoarea de pildă cît se poate de actuală a acestui moment. Căci, fără să căutăm prea mult în ”arhivele” istoriei recentissime, sînt ușor de adus în discuție, de azi, multe cazuri în care, vorba aceea, nu este cel mai profitabil lucru să confundăm ”omul cu opera”.

Există, a propos de această rivalitate care a basculat, mai ales dinspre Nicolae Iorga, în umoare și o replică a lui Lucian Blaga (dată într-o conversație cu Octavian Goga și menționată de Cornelia Blaga într-unul din caietele sale de jurnal). Ea este antologică: ”Iorga suferă de hipertrofia calităților secundare ale unui geniu”.

În altă ordine de idei, una dintre cele mai pregnante percepții pe care le poate avea un cititor parcurgând această carte este aceea că doamna Cornelia Blaga a fost o mare ocrotitoare. Al fiicei sale, se subînțelege. Dar și al soțului său. Pe Lucian Blaga l-a sprijinit, tenace și eficient, să își construiască o carieră diplomatică. La post, îl ajuta pe acesta la întocmirea rapoartelor, pentru a-i cumpăra timp soțului său, astfel încît acesta să se poate dedica operei sale literare și filozofice. O notație de mare tandrețe –pagina 49: ”Lucian se gîndește ci multă satisfacție că a început sistemul său filozofic, (cu) Eonul dogmatic, în anul cînd s-a născut Dorli, iar cînd va împlini Dorli 7 ani va termina și el cu al șaselea volum al sistemului. (…) Sistemul nostru filozofic crește paralel cu Dorli, ”cum mi-a crescut sistemul” – zice uneori Lucian, glumind, cînd o vede pe Dorli ce mare s-a făcut.” Un sistem despre care chiar Blaga mărturisește, și această confesiune este prompt consemnată de soția sa, că (pagina 78) ”acolo s-a făcut filozofia mea, aici, la Berna, s-a făcut, nu în altă parte”.

Și, a propos de această idee atît de puternică – care ține de arta de a proteja -, mai spune Dorli Blaga într-una din notele de subsol ale cărții: ”Mama simțea că a fost zidită în opera Tatălui meu, că opera era, poate, mai importantă decît ea”.

O carte frumoasă, tandră, cum-se-cade. Un dar de departe care ni se face azi. Și, încă o dată, un document de primă mînă pentru cultura română.

 

 

Un comentariu

  1. pacat ca lectura lui Blaga, care e interesant ca poet-filozof si legat de curente internationale de idei despre care rar se aminteste, a ajuns cumva sa dea apa la moara unui grup de oameni culturnici-ortodocsi care o paraziteaza fara sa adauge sau sa zica nimic, o lectura cultica care ii reduce anvengura asimiland-o ritualismului, superstitiei si prejudecatilor curente care alcatuiesc pseudo-religia crestin-ortodoxa, pseudo pentru ca e doar supersitie si formalism ritual anghilozat, aproape zero continut moral-umanitar si inca mai putin intelectual

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *