Democraţia şi cuvintele ei

Peste numai două zile, românii vor alege un nou Parlament. Marasmul şi confuzia etică au dominat această campanie. Democraţia este, pentru mulţi, doar arhitectura strâmbă ce ascunde corupţia şi lăcomia. Politica este un demers ce murdăreşte şi condamnă la mediocritate. În România, ca şi aiurea, democraţia este interogată, decredibilizată,acuzată, abandonată. Autocraţiile devine, din nou, un model alternativ redutabil.

Despre această democraţie confundată cu o tarabă zgomotoasă scrie Cătalin Avramescu. Cu intelectul său erudit, precis şi chirurgical, Cătălin Avramescu oferă nu un erudit tratat aseptic, ci o lucidă şi pasionantă coborâre în adâncurile ei semantice şi procedurale. Democraţia este, în acest demers, o sumă de cuvinte şi de instituţii, dar, mai presus de toate, un regim dinamic, întemeiat pe capacitatea indivizilor autonomi de a alege, sub semnul libertăţii. Cătălin Avramescu este un liberal conservator. Iar acest manual despre democraţie ilustrează, în mod programatic, credinţa sa în virtuţile unui guvernământ moderat şi ferm, dedicat ocrotirii autonomiei cetăţenilor săi.

Şi poate ca elementul cel mai frapant în acest tratat accesibil şi erudit este atenţia acordată arheologiei intelectuale. Pe urmele lui Cătălin Avramescu, aş fi înclinat să cred că una dintre raţiunile involuţiei democratice este uitarea rădăcinilor pe care se întemeiază acest edificiu monumental al libertăţii. Uitarea societăţilor noastre este una indusă cultural, iar nu un accident. Cultul relativismului este sinonim cu ostilitatea faţă de moştenirea pe care lumea greco- latină şi iudeo -creştină o lasă celor de astăzi. În acest deşert al prezentului etern, nu mai este loc pentru istorie. Ci doar pentru rapacitatea demagogică a vulgarităţii.

Lecţia lui Cătălin Avramescu este una lipsită de ambiguitate: întărirea democraţiei trece prin acest continuu exerciţiu al memoriei, cultivate tenace. Istoria clasică nu este un auxiliar ridicol, ci o treaptă către înţelegerea propriei noastre identităţi moderne. Pentru Fondatorii Statelor Unite, propria lor experienţă se afla în dialog cu universul clasic. Lecturile îi pregătiseră pentru o această paradoxală şi fecundă continuitate prin discontinuitate. Cuvintele democraţiei sunt cuvintele trecutului. A le uita înseamnă a te abandona prezentului ce nu poate naşte seminţele viitorului.

Portretul democraţiei este unul de concepte şi de instituţii. Dar mai cu seamă este unul care face apel la liberul-arbitru intelectual pe care se fondează ordinea libertăţii înseşi. Tot ceea ce pare evident, acum, este rodul unor lungi şi tenace încercări seculare. Definirea legii ca instrument, iar nu ca armă absolutistă, îngrădirea statului prin separaţia puterilor, recunoaşterea proprietăţii ca un element central al omului liber, toate acestea sunt treptele pe care umanitatea le urcă, inventând cuvinte şi imaginând o gramatică particulară a democraţiei. Nimic nu este un dat divin. Totul este un inventar al creativităţii individuale şi comunitare.

Căci democraţiile nu se pot reduce la alegeri: ele sunt, în acelaşi timp, în accepţiunea lui Madison, autentice republici, regimuri echilibrate la nivelul cărora limitarea puterii şi participarea politică sunt cerinţe capitale, o dată cu inventarea reprezentării. Ceea ce modernitatea oferă este pavăza de care dispunem spre a nu fi obiectul nici unei tiranii. Majorităţile şi minorităţile nu se pot substitui voinţelor noastre autonome. În nici un moment, drepturile nu pot fi negociate ori eliminate. Este ceea ce statul agresiv intervenţionist , totalitar sau nu, refuză să accepte. Menţinerea libertăţii implică menţinerea acestui zid care ne ocroteşte de semenii noştri, ca şi de edificiul impersonal etatic. Democraţiile pot cere virtute, dar ele nu pot fi laboratoare ale fericirii.

Manualul pe care îl scrie Cătălin Avramescu este instrumentul ideal al unei educaţii civice autentice. Din breviarul său transpare luciditatea critică, dar şi ostilitatea, implacabilă, faţă de organizările şi tendinţele liberticide. În cele din urmă, democraţiile durează atâta vreme cât durează fidelitatea faţă de ideile care le luminează. Amnezia este pasul decisiv în direcţia lichidării lor. Responsabilitatea se cultivă prin această întoarcere, continuă, la cuvintele care ne-au dat viaţă. Şi pentru care merită să luptăm.