Lucrurile sunt însă mai complicate. Spre deosebire de România, unde mitologia naţională se înfăţişează destul de unitar, Franţa îşi permite luxul să dezvolte mitologii naţionale concurente, adaptate ideologiilor adverse ale „celor două Franţe“, rezultate în urma Revoluţiei Franceze: Franţa democratică şi laică, pe de o parte, iar pe de altă parte, Franţa monarhistă şi catolică. Cele două Franţe îşi împart simbolurile sau chiar, folosindu-se de aceleaşi figuri, le interpretează în chip diferit. Pentru unii, Ioana d’Arc e „fata din popor“, care salvează naţiunea franceză; pentru ceilalţi, este „sfânta Ioana“, salvatoarea monarhiei, ca simbol al unităţii Franţei. Ca mit fondator, republicanii recurg de preferinţă la gali, reprezentaţi prin Vercingetorix (acel „Decebal“ al francezilor), adversarul lui Cezar (echivalentul lui Traian) din timpul războiului galic. Monarhiştii catolici îl preferă însă pe Clovis, germanicul creştinat şi devenit primul rege al „Franţei“ (o ţară care altminteri încă nu exista). Întreaga istorie a ţării ajunge să fie văzută ca un lung conflict între autohtonii galo-romani şi germanicii cuceritori. Este interpretarea pe care unii istorici o dau până şi Revoluţiei Franceze, văzând-o drept act final al răfuielii cu o aristocraţie străină de neam.1
„Naţionalizarea“ trecutului a condus inevitabil la o multiplicare impresionantă a istoriilor, fiecare naţiune construindu-şi propriul scenariu, aflat adesea în conflict cu scenariile concurente. Altfel spus, naţiunile au ajuns să-şi dea în cap cu manualul de istorie, fiecare dintre protagonişti pretinzând că istoria îi dă dreptate. Cel mai bun (sau cel mai rău) exemplu îl oferă istoriografiile paralele română şi maghiară care, pornind de la disputa asupra Transilvaniei, s-au aşezat pe poziţii ireconciliabile, în toate chestiunile-cheie, de la originea românilor (continuitate „sută la sută“ în viziunea românească, imigraţie târzie, tot „sută la sută“, din perspectiva maghiară) şi până la Tratatul de la Trianon (cât se poate de drept, pentru români, şi cât se poate de nedrept, potrivit interpretării maghiare). Cam la fel au stat lucrurile şi între francezi şi germani, cât timp cele două ţări s-au aflat într-un prelungit conflict. E interesant de constatat cum, odată cu apropierea franco- germană a ultimelor decenii, s-au aplanat, ca prin minune, şi controversele istoriografice, până într-acolo încât elevii din cele două ţări învaţă acum după manuale comune. Evident, mai bine aşa decât să se duşmănească, dar cum rămâne cu istoria, mereu alta în funcţie de orientările prezentului?
