Erau numai vreo două berze albe, la început de martie, în satul Lățunaș, situat foarte aproape de granița cu Serbia, la limita dintre județele Caraș-Severin și Timiș. Satul, se spune-n documente,avea, pe la 1717, pe vremea habsburgilor, vreo 30 de case și se numea Lasonasch. Era recunoscut în țară pentru numărul imens de berze care veneau primăvară de primăvară să-și facă, pe-ndelete, cuib. Pe stâlpi de telegraf, pe acoperișuri de casă sau pe turle vechi de biserică, stăteau într-un picior berzele solitare. De fapt, masculul sosea primul întotdeauna și, cuminte, meșterind la cuib, își aștepta mut partenera, cu ochi ascuțițiși profund melancolizați de-atâta privit în zare.
Cu mult timp în urmă, după al doilea război mondial, veneau oameni din Moldova să le fotografieze în alb și negru. Era un adevărat pelerinaj la berzele din Banat, în satul Lățunaș. A existat chiar un scriitor care, timp de trei ani, a înregistrat neîntrerupt dinamica unui cuplu de berze. A scos apoi o broșură, Avis pia et benigna, care se prea poate să se afle în arhivele satului, dacă nu cumva a fost distrusă de condițiile improprii de depozitare.
Berzele albe, solitare și mute au venit tocmai din Africa, din Kenya, din Uganda, din Tanzania, au traversat Bosforul, în grupuri compacte, s-au urmat unele pe altele, într-un ritual desăvârșit al zborului înalt. Își petrec viața traversând mări și oceane. Ele au văzut de mai multe ori Nilul. Au cunoscut furtunile de nisip și au observat cum africanii, sătenii cu pielea altfel decât a noastră, se scaldă, la răstimpuri, în apele fluviului legendar. S-au pierdut printre picioarele lor de nenumărate ori, în rotocoale de căldură și nisip. Berzele noastre au trecut pe lângă alte berze, fâlfâind din aripi larg, etalându-și penajul alb pe coasta norilor africani. Ca un compas întins peste lume, berzele Nilului sălbatic devin, preț de un anotimp, berzele câmpiilor bănățene. O poveste fără sfârșit, în care noi suntem umili contemplatori, intrigați și fascinați, în același timp. Am început să le monitorizăm mișcările, să le prindem cipuri deștepte de picioarele fragile, să le vopsim aripile pe la colțuri în roșu, pentru ca radarele să simtă prezența lor de la mari distanțe depărtare.
Exact ca anul trecut, în același loc își formează păsările cu grijă cuibul și acum. Într-o liniște dumnezeiască, întreruptă doar de câte o pană desprinsă din aripă, căzută silențios pe capota unui jeep utilitar. Același partener cu gâtul răsturnat pe spate, cu ciocul rotit în spirale solare. Unele berze își aleg pe viață partenerul. De-abia când coboară din stâlpul de înaltă tensiune și-ncep să meargă îndoindu-și picioarele ca pe niște bețe de chibrit, berzele devin altfel, mai aproape de iarbă, mai aproape de broasca din iaz, mai aproape de mâna care aruncă boabe de porumb și oftează ritmat. Un bob, un oftat.
Familia nobiliară Stojanovits, care a cumpărat toate proprietățile acestui sat, pe la 1828, era mare admiratoare de berze albe. La moarte, membrii acestei vaste familii belgrădene, au fost îngropați, după dorință proprie, cu fast, la marginea cimitirului, acolo unde berzele aveau obiceiul să culeagă,toată vara, insecte și mici animale. Lăcuste, cârtițe, greieri, cosași, gândaci, râme, broaște, șopârle, șerpi de apă, șoareci de câmp, foarte rar semințe, treceau prin cuibul lor. Din câte se știe, toți cei înscriși la primărie sub numele Stojanovits au murit primăvara. Unul a răcit zdravăn într-o noapte de duminică, din luna aprilie, pe când admira, de la fereastra conacului său, o familie de berze negre, ajunsă, nu se știe cum,din Delta Dunării, prin acele locuri. Altul s-a sinucis, s-a aruncat, în preajma Paștelui, de pe turla bisericii, de dorul iubitei Ciconia,care a plecat la studii în Franța și nu s-a mai întors, deși îi promisese că vor avea trei copii împreună. Fata a uitat, pesemne,de promisiune, s-a căsătorit acolo cu un poet de mâna a doua, un imitator al lui Verlaine și a murit în condiții suspecte, la puțin timp după prima naștere. În sfârșit, al treilea, Milan Stojanovits, un bărbat trecut de cincizeci de ani, a făcut infarct în grădina casei pe care tocmai o renovase. Azi nu mai poate fi admirată, a fost demolată. Pe locul ei s-a construit, din fonduri europene, o școală.
Sensibil si frumos scris, multumesc.