Adevăraţii Prometei: radicalismul rus şi seducţia fanatismului

Anul 2017 va fi anul comemorând un secol de la revoluţia rusă din octombrie, un secol de la cea mai ambiţioasă încercare de remodelare a naturii umane pe care modernitatea a experimentat-o, vreodată. La stânga, ca şi la dreapta radicală, umbra lui 1917 se întinde, colosală şi imposibil de evitat. Ruina Europei prin Marele Război şi spectrul comunismului sunt două dintre prezenţele care potenţează apocalipsa continentală. Modelul totalitar inventat în deceniile de după 1917 ajunge să fie referentul în funcţie de care sunt evaluate experienţele umane în materie de guvernare a popoarelor. Tirania modernă, ca set de instrumente şi ca pasiune dominatoare, se iveşte din mantaua anului 1917.

1917 marchează triumful nu doar al unei violenţe fără predecent prin anvergura ei, ( perioada Războiului Civil este una în care viaţa omenească încetează să mai aibă preţ, prin efectul terorii, al crimelor şi al barbariei), dar şi victoria, prometeică, a unei viziuni despre puterea ideilor. Bolşevicii sunt o ramură a intelighenţiei ruse, un ordin în interiorul acelui ordin secular ivit în Rusia de mijloc de secol XIX, spre a relua observaţiile pătrunzătoare ale lui Sir Isaiah Berlin. Centrală în formula lor antropologică este fervoarea devoţiunii faţă de ideea venerată ca salvatoare a umanităţii şi indiferenţa, suverană, faţă de costul uman pe care împlinirea acesteia o presupune. Bolşevicii sunt moştenitorii, teribili şi iluminaţi, ai celuilalt an memorabil, 1789. Elanul prometeic al iacobinilor şi al celor care se revendică de la ei este şi elanul lor.

Leninismul, ca sinteză ideologică şi practică revoluţionară, combină, de o manieră unică, moştenirea revoluţionară franceză, marxismul şi filonul rus. Fanatismul este o investire fără rezerve în puterea raţiunii. Comunismul rus este apoteoza acelui raţionalism politic evocat de Michael Oakeshott, a acelei vocaţii, demonice, pentru rigoare, perfecţiune şi fericire colectivă. Ideile sunt motorul acţiunii lor. Devoţiunea intelighenţiei radicalizate vreme de decenii explică nu doar ferocitatea revoluţionară, ci şi capacitatea ei unică de a genera loialităţi ce durează, dincolo de viaţă şi dincolo de moarte.

Posedaţii

“Demonii” lui Dostoievski sunt un document privilegiat şi vizionar în acest dosar al intelighenţiei ruse , în măsura în care Dostoievski însuşi este parte, în anii din jurul lui 1848, din acest ordin secular. Schimbarea sa la faţă, prin îmbrăţişarea unui naţionalism profetic şi antisemit, face din campaniile sale ideologice exorcizarea propriilor demoni, un manifest destinat să expună păcatele de care scriitorul însuşi s-a lepădat, prin revelaţie şi tăgăduire.

Oraşul fără nume din provincia fără de nume a “Demonilor”este Rusia însăşi, laborator uriaş în care se unesc arbitrariul guvernamental şi pasiunea devoratoare a ideilor. În Rusia demonilor, calea de mijloc între vehemenţa mesianică a revoluţionarilor şi pedagogia reacţiunii/ represiunii a încetat să mai existe. Statul este o colecţie de funcţionari şi de poliţişti,iar unica raţiune de a fi este confruntarea cu societatea paralelă care i se opune. Impasul din intervalul ce urmează “ epocii marilor reforme” este radiografiat în “Demonii”. Modernizarea rusă , incompletă şi ezitantă,refuză instituirea unor forme de reprezentare politică în manieră occidentală: autonomia locală, atâta câtă este, la nivel de zemtsve, va deveni ea însăşi suspectă politic. Rusia este un amestec de represiune, letargie şi de fanatism dormitând. Drumul spre anul 1917 este deschis şi aparent inevitabil.

Lectura din “ Demonii” comunică cu întreaga tradiţie rusă care îl precede pe Dostoievski.În Verhovenski-tatăl,ca şi în Karmazinov, Dostoievski atacă, frontal, pe “ părinţii” din romanul lui Turgheniev. Liberalismul rus, caricaturizat sângeros, este, în această viziune “reacţionară”, responsabil pentru deriva “copiilor” care se hrănesc din himerele sale. Granovski sau Turgheniev sunt detestaţi fără ezitare, ca semnele ratăcirii intelectuale pregătind radicalismul. Moderaţia lor, privită ca donchişotescă, este obiectul satirei lui Dostoievski. În termeni istorici, însă, eşecul lor, al celor care au crezut în posibilitatea, poate himerică, a unei Rusii occidentale, eliberează terenul pentru demonismul integral al revoluţionarilor. Partida se va juca între spiritul medieval şi inchizitorial al lui Podobenosţev, pe de o parte, şi fanatismul secular al populiştilor şi bolşevicilor, pe de altă parte. Vocea lui Dostoievski este vocea “reacţiunii “ruse, încrezătoare în unicitatea destinului naţional, în contra Occidentului şi a ispitelor sale.

Posedaţii lui Dostoievski sunt făpturile născute în acest laborator în care statul înseamnă poliţistul ori călăul, iar opoziţia devine, din ce în ce mai mult, un act de teroare,individuală sau colectivă. Intelighenţia radicală este marcată de acest semn al fanatismului motivat raţional. În formule variate, pe voci diferite, membrii societăţii subterane animate de Verhovenski-fiul sunt expresia acestei încrederi ilimitate în suveranitatea raţiunii. Existenţa lor cotidiană este suspendată. Ideile sunt halucinogenul pe care aceşti marginali îl îmbrăţişează, cu frenezie. Din secta seculară a intelighenţiei se nasc revoluţionarii profesionişti, cei care se dedică unui singur obiectiv, lichidarea Imperiului care îi oprimă. Ei sunt noii Pugaciovi, noii Prometei, investiţi de istorie cu misiunea de a conduce Rusia şi umanitatea întreagă pe un drum al renaşterii.

Epoca “ demonilor” este cea în care Rusia realizează tranziţia de la Herzen la Neceaev. Idealismul nobil al lui Herzen este vestigiul unui timp revolut. Revoluţionarul fără fanatism, aşa cum îl evoca, memorabil, pe Herzen, acelaşi Sir Isaiah Berlin, părăsea scena, spre a fi înlocuit de cei care, anunţând pe Lenin, unesc pasiunea distrugerii cu detaşarea amorală. Profetismul întunecat al lui Dostoievski oferă prin Şigaliov expresia ultimă a acestei mutaţii din sânul intelighenţiei ruse. Şigaliov este un Bazarov care a făcut pasul spre imperiul tiraniei geometrice. De la libertatea ilimitată la despotismul ilimitat- iată temelia unicei, terifiantei sale pedagogii. Ideile şigaliovismului cresc din acest aluat rus în care se amestecă închistarea etatică şi pasiunea prometeică. Şigaliov, iar nu Herzen, triumfă la 1917. În Lenin , ca şi în Stalin, se află ceva din ambiţia acestui maniac creator de sistem.

Educată politic în mediul subteran al conspiraţiilor şi în ucenicia emigraţiei politice, cu întreg cortegiul de lupte fratricide, intelighenţia radicală rusă priveşte realitatea ca pe un imens câmp de manifestare utopică. Compromisul pe care îl descoperă socialiştii din Occident, ca parte din traseul lor evoluţionist, este absent din experienţa rusă. Eşecul moderaţilor, la 1905, revigorarea autocraţiei şi, în cele din urmă, catastrofa Marelui Război sunt treptele pe care urcă radicalismul rus. Leninismul este culminaţia sa istorică, ideologia în care demonismul îşi atinge perfecţiunea dialectică. Crimele sunt comise, de acum înainte, în numele umanităţii. Raţiunea ridică eşafodul, iar progresul istoric pune în mişcare şirul de execuţii. Ruina autocraţiei oferă fanatismului privilegiul distrugerii şi a reclădirii din temelii.