Ana Bladiana este întruchiparea acestei voinţe a spiritului şi a libertăţii de a triumfa. În contra cenzurii, a interdicţiei, a tiraniei arta sa a ilustrat , cu vitalitate vizionară, un model al demnităţii creatoare: nepătată de zgura compromisului imund, literatura sa este dominată de un sens al inovaţiei, dar şi de înrădăcinarea în tradiţie.
În anii de postcomunism, Ana Blandiana este, ȋnainte de toate, un custode al memoriei colective. Edificarea “Memorialului de la Sighet”, alături de Romulus Rusan, este gestul pe care statul român a fost incapabil de a-l face. Construirea unui loc al amintirii, în vecinătatea unui loc al ororii, era parte din efortul de reîntemeiere al civismului democratic. Departe de onoruri şi de elogii oficiale găunoase, Ana Blandiana a zidit un monument în marmura de lacrimi , spre a adăposti pe cei care nu au mormânt al lor.
“ Poate poezia salva lumea?” este un vast autoportret în care chipul Anei Blandiana poate fi intrevăzut de contemporanii ei. Căci Ana Blandiana este parte a literaturii române care trece dincolo de graniţe. Traducerile din opera ei , asemeni premiilor care o onorează, sunt recunoaşterea acestei apartenenţe organice. Deceniile de devoţiune şi de curaj sunt soclul pe care se ridică edificiul operei sale.
Şi poate că acest volum poate fi citit şi ca o încercare de eseu autobiografic în oglindă . Căci fiecare intre interviurile de aici este un reper pe acest drum al introspecţiei .Poeta, prozatoarea, memorialista şi luptătoarea pentru lbertate se află între aceste pagini, iar imaginea care se naşte este una memorabilă şi vizionară.
Continuitatea scrisului pune între paranteze cezura istoriei. Revenirea la literatură, în anii de după 2000, înseamnă revenirea la un drum pe care un anume destin il trasează artistului. Nimic nu poate exista în afara scrisului pentru cea care este locuită de vocile pe care le cuprinde în sine. Afină cu expresionismul lui Blaga şi cu dicţiunea oracular- elegiacă a lui Rilke, poezia Anei Blandiana capătă, în anii din urmă, o intensitate tragică. O capodoperă precum paginile ivite din doliul care urmează morţii lui Romulus Rusan este expresia acestei capacităţi a artei de a fi cel cerul pe care ne este dat să îl contemplăm, sfidând moartea şi trecerea.
Poetă ce privilegiază sugestia şi metafora, Ana Blandiana se află în vecinătatea celor care, in secolul XX, au oferit tragismului condiţiei umane un trup de cuvinte. Şi deşi refuză apropierea estetică de Anna Ahmatova, Ana Blandiana este parte din acest curent ce străbate arta est-europeană în anii de teroare şi de frică. Precum Ahmatova, Ţvetaeva, Pasternak sau Mandelştam, Ana Blandiana este un artist al cărui glas este mai mult decât propria sa voce. Literatura care se modelează prin înfruntarea cenzurii ajunge la acest prag al vibraţiei metaforice. Ceea ce nu poate fi spus este prins în rama de simboluri şi de pauze. Libertatea refuzată de regim este afirmată în acest spaţiu fragil al textului.
Interviurile Anei Blandiana sunt tentativa unei poete de a-şi înţelege propriul ei destin. Din trauma stigmatului care o însoţeşte ca fiică de duşman al poporului se hrăneşte energia cu care va merge până la capăt. Cea a cărei copilărie nu a fost străjuită de bucurii îmbrăţişează poezia fără a trişa, cu autenticitate tragică.
Literatura nu poate fi redusă la rolul de auxiliar al ideologiei, după cum polifonia ei nu poate fi înlocuită cu simplitatea unui mesaj. Act declinat solitar, poezia este, în acelaşi timp, temelia unei comunităţi care se naşte în jurul ei, ca un abur al primăverii. Iar din acest abur timid se iveşte o promisiune disperată a speranţei.
Ana Blandiana este inseparabilă, în istoria intelectuală a epocii unoastre, de această tenace apărare a libertăţii. Şi niciodată libertatea nu se poate fi regăsită fără exerciţiul fondator al memoriei. “Memorialul de la Sighet” este un act de unificare al memoriei europene. Ana Blandiana revine, mereu şi mereu, la acest teritoriu între ale cărui graniţe adevărul este rostit. Sighetul este moştenirea pe care Ana Blandiana o oferă viitorului pe care îl doreşte înscris în linia continuităţii curajului.
În oglinda acestei cărţi Ana Blandiana se dezvăluie în toată subtilitatea frazării vieţii şi operei sale. Nu se află nimic fals, grandilocvent sau patetic în tuşele autoportretului dialogal. Ceea ce se distinge este glasul ce duce mai departe alte glasuri, la fel cum marea duce mai departe valurile de dinaintea ei, până la capătul lumii.
