Ziarul El Pais, unul din stîlpii democratizării Spaniei post-franchiste, deși nu mai e ce-a fost, spun unii, se ține încă departe de pragul neseriozității tabloide . De pildă, deși e cît se poate de critic cu populismul Podemos, se abține de vreun an și jumătate să preia știrile legate de ceea ce deocamdată doar se bănuie a fi o finanțare dubioasă, externă, a acestui partid. Dovezile filtrate din investigația încă în curs, preluate de majoritatea celorlalte publicații spaniole, sînt destul de convingătoare. Deși a contre coeur, admir stăpînirea de sine a acestui ziar. Cînd se va dovedi indubitabil că Podemos a beneficiat de mărinimia lui Hugo Chavez et comp., n-am nici o îndoială că El Pais va prelua pe larg. Pînă atunci, își ține rangul, deși, repet, numai de simpatie față de Pablo Iglesias nu pot fi bănuiți editorialiștii săi.
Nu cred că există un echivalent al acestui tip de ziar în România și asta nu doar pentru că, probabil, nu există în tot estul Europei o structură de presă de o asemenea anvergură, ci și pentru că ar fi greu de păstrat o linie atît de dreaptă în ceea ce privește cenzurarea știrilor neacoperite, o atît de strictă prohibiție a senzaționalului, atunci cînd nu e acoperit încă de dovezi. În România citesc și aud de multe ori, prezentată ca banalitate, ideea că ”dacă cutare n-a greșit, nu-i nimic, dovedește și gata”, ca și cum nu procurorul trebuie să dovedească înainte de a acuza (măcar cît să poate formula acuzația!), ci oricine poate acuza orice, victima trebuie să se conformeze și să dovedească ce n-a făcut. Dincolo de putere financiară, anvergură și alte lucruri de felul ăsta greu de realizat, diferența între presa quality și cea de mică sau mare bîrfă o trasează discernămîntul redactorului-șef cînd decide să piardă audiență nepreluînd orice prostie, pentru că se gîndește, pe termen lung, la menținerea calității. Legea asta simplă e valabilă în orice negoț, dar în cel de presă, cînd nu se respectă, poate costa scump, pînă la costul degradării sau chiar al imposibilitării democrației.
Toate exemplele care urmează au fost găsite în publicații serioase din România. Înainte de indignarea față de știrea în sine, m-a indignat preluarea ei.
Recent, Raluca Prună a spus că ”a mințit”, fiind nevoită să susțină o ”bună intenție moștenită” de la guvernul anterior, aceea a construirii penitenciarelor pentru care, în fapt, nu există bani. Doamna de la CSM deja sare la gît, la fel toată presa, iată mincinosul din guvernul tehnocrat! Nimeni nu pare să fi făcut, înainte de a prelua știrea, o analiză simplă a frazei.
Vă mai amintiți de prestația Cristinei Guseth din Parlament, cînd o ceată de inși agresivi, care îi puneau întrebări insinuante, pe care doar un spion antrenat la cele mai înalte standarde ar fi putut să le suporte fără să-i vină să dea cu pumnul? Ei bine, dacă aducem acest exemplu la lumină, vă garantez că numeroși oameni, bine intenționați, inteligenți și care vor cu adevărat binele comunității care se numește România, vor spune: haide, domnule, că asta a fost chiar penibil! Adică Cristina Guseth s-a făcut de rîs, indubitabil, a fost ceva deplorabil etc, etc. Sigur, Cristina Guseth și-a pierdut firea, s-a bîlbîit, la un moment dat s-a făcut că nu mai aude, s-a blocat, s-a închis în sine. Nu a spus și nu a pretins nimic greșit, nimic amendabil, nu a dovedit nicicum, prin cele emise, că vreunul din atacatori ar fi avut cea mai vagă urmă de dreptate. Această doamnă, pe care n-o cunosc personal, nu a putut, din motive psihologice, să facă față avalanșei de răutate, de minciună, de perversiune a gîndirii și a vorbei. Probabil că pentru a fi ministru se cer și asemenea calități (sînge rece pînă la actorie de Oscar), dar îmi place să cred că altele sînt calitățile esențiale. Nu a fost nimic penibil în ce a spus, a fost doar spectacolul trist al unei sensibilități ultragiate, care, implicit, a dat măsura incredibilei cantități de minciună și răutate care se revarsă asupra oricărui om bineintenționat într-o societate pervertită aproape complet așa cum este cea românească la nivelul ei public și politic. Nimeni, din cîte îmi amintesc, nu a apărat-o pe Cristina Guseth sau cel puțin nimeni dintre cei care contează, uitînd că ea nu era acolo, în primul rînd, ca să facă față cu succes unei bășcălii corozive, ci ca să implementeze niște măsuri necesare, urgente, esențiale, despre care am bănuiala că știa cîte ceva. A prevalat nesimțirea pe care băieții lui Ponta o au din plin (ca să nu zic că le umple complet și fără rest recipientul), iar ceilalți nu își pot permite, în România, să n-o aibă deloc. Și pentru că nimeni și nimic nu încurajează constant ideea că nu, nu e nevoie de nesimțire în primul rînd, ca să faci bine unei comunități, prejudecata cum că actoria și nesimțirea sînt calitățile prevalente persistă.
Dacă am aduce vorba despre fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, iarăși, sînt sigură că o mulțime de oameni din zona decentă a opiniei publice ar concede, cu jumătate de gură, că da, Vlad Alexandrescu este un intelectual de mare clasă, dar, totuși, ca om politic… a făcut greșeli impardonabile etc. Chiar și măsuratul Iohannis a întărit prejudecata. Au dreptate? Nu, dar, trebuie să te uiți înapoi la fapte și la declarații ca să susții cu argumente ”greșelile impardonabile”, iar asta, în țara plagiatului și a voioșiei lipsei de probe, a nepăsării față de verbul ”a cita” (un moft intelectualist!) e un fel de pierdere de timp cu care nimeni nu se încurcă. Vlad Alexandrescu nu a făcut nici un fel de greșeli impardonabile, cu excepția aceleia, să zicem, de a nu-și fi căutat un purtător de cuvînt genial, de o creativitate cu totul ieșită din comun, apt să se plieze și să reproducă limbajul contorsionat, infinit nuanțat care să poată scoate la lumină fapta bună, corectă, din păienjenișul de răstălmăciri cu care se ocupă aproape toată presa din România. Dar există în realitatea obiectivă un asemenea purtător de cuvînt? Mă tem că ar trebui făcut un casting internațional și nici așa n-ar fi ușor de găsit persoana potrivită. Vlad Alexandrescu a fost cel mai bun, onest, inteligent, curajos ministru al Culturii de după 1989. Era aur curat pentru mocirla în care se scaldă sistemul cultural românesc. Eșecul său politic dă măsura directă a eșecului normalității în contextul anormalității care a contaminat aproape tot. Actualul ministru al Culturii pare mult mai hîrșit, mai rezistent în fața agresivității, dar pare și mult mai tranzacțional. Iar cînd tranzacționezi prea mult cu hoția dovedită, mă tem că pașii spre asanare vor fi minusculi, dacă nu imperceptibili. Dar scandal, desigur, nu va mai fi. Nici prea multe schimbări, în consecință.
Declarațiile lui Gabriel Liiceanu, emise cu ocazia primirii unor medalii oferite de fostul președinte Traian Băsescu unor intelectuali, au fost și sînt obiectul oprobiului. La fel cum se repetă la nesfîrșit că Patapievici l-a făcut pe Eminescu ”scheletul din dulap”, se repetă pînă la amețeală că Liiceanu a comis ”omagii”, ba chiar, cei mai îndrăzneți, merg mai departe: nu ar fi nici o diferență între Gabriel Liiceanu și Popescu-Dumnezeu, Vadim Tudor sau Adrian Păunescu. Asemenea comparații sînt la fel de uluitoare ca aceea implicită din metafora ”Voiculescu, deținut politic”. E la mijloc o forțare atît de totală a logicii comune, o distanță atît de imensă între termenii comparați, încît rezultatul ajunge să fie amuzant, pentru că absurdul, cum bine știți din ”Cîntăreața cheală”, poate provoca rîsul. Și atunci, în această stare de bine pe care ți-o dă amuzamentul, cei lipsiți de frîne ajung să și creadă ceea ce se spune, să creadă textual, să transfere în realitatea obiectivă, delirul. E ceea ce fac psihoticii, este exact ceea ce se întîmplă în România în ultimii ani. Opinia publică se instalează în starea de bine pe care ți-o oferă, temporar sau permanent – depinde de gravitatea psihozei – delirul, construcția cu totul paralelă și exterioară realității, iar cei care se încăpățînează să rămînă în afara cercului magic resimt progresiv o stare de uimire, de revoltă, de exasperare, de însingurare și de deznădejde. E normal. Într-un stabiliment psihiatric, normalii sînt nelalocul lor.
Cu asemenea răstălmăciri incredibile și cu un asemenea nivel de înțelegere a unui text din partea presei și din partea preopinenților politici, nu se poate conduce o țară. E imposibil, pentru că nu poate exista comunicare, e dadaism curat, un dadaism crezut pe cuvînt, nu un joc cu mize artistice.
Guvernul Cioloș este cel mai bun de după 1989, dar ar putea să fie adus în România, mîine, cel mai bun guvern posibil de pe planetă, numai unul și unul, impecabili toți, ideali; cu răstălmăcirile care se practică, România ar rămîne la fel de neguvernabilă. Cu o presă care, chiar și în cea mai curată zonă a ei, nu îndrăznește să aibă suficient curaj pentru a-și asuma discernămînt, cenzura bunului simț, cenzura politeții, auto-cenzura respingerii aberației, chiar dacă prețul, pe termen scurt, ar fi acela de a părea partizană, fără această manivelă deci, biela, guvernul acela perfect, ar fi la fel de neputincios ca acest guvern Cioloș.
Avem, pentru încă cîteva săptămîni, în România, un guvern de lux și un miracol a cărui dimensiune e palpabilă mai ales dacă spunem simplu, așa cum vor spune cronicile cîndva, guvernul Cioloș a venit după guvernul Ponta. (Probabil, dacă voi ajunge într-o zi suficient de cunoscută încît să mă bucur de atenția răstălmăcitorilor, ceea ce tocmai am emis va fi trecut pe lista de ”omagii”!).
Cînd, în 2010, diplomații străini cu care mă întîlneam la Madrid îmi spuneau cuvinte de laudă la adresa țării mele, care trecuse de criză cu un preț pe care l-au plătit apoi din greu cei care și-au asumat curajul unei austerități fără precedent, mă umflam în pene, trebuie să recunosc. Dar totodată, româncă fiind, cu puternice, mai ales pe atunci, rădăcini fataliste, simțeam și adierea premoniției: nu va dura, e prea frumos ca să dureze. Putea rezista țara mea, atît de plină încă de toxinele ceușiste, cu un prim-ministru ca Ungureanu? Cu un președinte ICR ca Patapievici care nu se uita nici măcar o dată, nici măcar în treacăt, nici măcar cu prețul vreunei mici bîrfe răutăcioase, la culoarea politică sau de opinie a scriitorilor invitați? Putea rezista în funcție un președinte ICR care era atît de… naiv (deși cuvîntul e nedrept, era de fapt doar corect într-o lume majoritar incorectă) încît să semneze invitația unui scriitor ca Stelian Tănase, care tocmai îl bălăcărise, nu mai știu cu ce motiv? S-a dovedit că nu se putea și s-a dovedit mai repede decît calculasem eu, chiar pesimistă fiind. Ungureanu a devenit, foarte curînd, chiar pentru minți pe care le credeam lucide, beneficiarul fondului de protocol care achiziționa creme de corp și carne de vacă sfîntă, iar Patapievici, primitorul unui scuipat cît de poate de real într-un hipermarket, în timp ce Tănase se jura pe unde apuca că niciodată nu-l invitase instituția numită ICR la vreun eveniment (personal îi căutasem un hotel care să nu-i pută și care să se încadreze în bugetul legal, executînd numai eu știu ce negocieri cu hotelierii de lux din Sevilla – era în mai 2011). Și lucrurile au rămas pînă azi, să nu ne facem iluzii, așa cum le-a stabilit Stelian Tănase, nu așa cum au stat în realitate. Nu e greu de imaginat că se va întîmpla la fel cu guvernul actual, cu Dacian Cioloș însuși, daca, așa cum se poate omenește prevedea, nu va mai fi prim-ministru după decembrie 2016. Deja s-a întîmplat cu Cristina Guseth, cu Vlad Alexandrescu, cu Raluca Prună, cu Mircea Dumitru (care duce în cîrcă suspiciunea de hoț intelectual și de fost securist, adică perfect opusul realității sale existențiale), cu Gabriel Liiceanu, cu Vladimir Tismăneanu (vă mai amintiți de ”homo brucanus”? E la locul lui, așa cum l-a emis acel individ în acea revistă pentru care eu aș fi băgat mîna în foc în urmă cu zece ani și care nu și-a cerut scuze nici în ziua de azi!).
Și atunci ce e de făcut? Mai bine zis, se poate face ceva? Nu-mi trece prin cap decît o singură soluție, dar ea e departe de a fi fezabilă și oricum nu pe termen scurt. Dacă conspiraționiștii ar avea o cît de mică dreptate atunci cînd spun că există interese transfrontaliere pentru ca România, acolo unde se află ea geografic acum, între Ungaria, Polonia și Rusia, să rămînă rezonabilă, ar trebui ca aceia care conspiră și care țin de cîrmă spre apele liniștite sau măcar rezonabil semnalizate ale democrației, să investească într-un ziar. Într-un ziar onest și, mai ales curajos, puternic financiar, pe hîrtie și on-line, cu multe, multe pagini. Eventual cu televiziune și radio atașate. S-ar găsi destui jurnaliști care nu și-au pierdut capul din 2012 încoace, iar într-o structură puternică, cu aplomb, așa cum este în alte țări o asemenea instituție de presă, ar avea poate și îndrăzneala de a-și duce pînă la capăt curajul. De a-și asuma discernămîntul care respinge aberațiile, pentru că instinctul de a le recunoaște îl au încă intact. Ceea ce le lipsește este forța de a fi încăpățînat, de a-și asuma riscul ca, închizînd ușa, nepreluînd zvonul, să treacă drept partizani, lipsiți de neutralitate, lipsiți de acea imparțialitate romantică care bîntuie multe minți românești și care nu există nicăieri în lumile adulte. Și nici în presa serioasă, nu pentru că ea n-ar fi fundamental onestă, ci pentru că presa serioasă, puternică, la fel ca omul care-și asumă maturitatea, știe că uneori, pentru a nu încuraja delirul, trebuie să nu-i dai glas, nici măcar prin preluarea neutră a unei „știri”. Să te faci că nu auzi. Să nu dai importanță. Să dai block pe facebook, cînd ai suficiente bănuieli că e vorba de rea intenție. (O prietenă îmi spune că sînt ”nedemocratică” făcînd asta, că pe facebook trebuie să se poată exprima toată lumea… Iar eu îi răspund că îmi asum riscul ăsta, să fiu considerată nedemocratică, eventual fricoasă, retractilă, etc, cel puțin la mine pe pagină. Pentru că un cont de facebook, ca un organ de presă, ca orice loc public condus de o ființă umană cu discernămînt, adultă, nu este un dat, ci este exact ceea ce faci tu din el. Iar dacă vrei să placi la toată lumea, atunci mai bine nu-ți asumi responsabilitatea de a te exprima public, aștepți să mai crești, să te mai maturizezi.)
O presă serioasă, cu adevărat quality, nu e doar aceea care nu insultă și nu vorbește urît, ci e, în primul rînd, aceea care știe să dea block, care își asumă decizia să nu preia orice prostie, orice zvon, nici măcar sub formă de știre. Care merge înainte neabătut, încrezătoare în cele cîteva principii de bază ale jurnalismului de calitate dintotdeauna, ca un terapeut stăpîn pe meseria lui în fața delirului elaborat, uneori extrem de atașant, al psihoticului pe care-l are în față. Dar o țară întreagă e mult mai mult decît un simplu pacient. O țară nu se poate vindeca cu terapeuți singuratici, răspîndiți prin on-line, cu cîteva minți lucide, care clamează în deșertul facebook-ului sau prin bloguri. O țară se vindecă, după atîția ani de minciună, cu ajutorul unui vast spital, împărțit în secții și subsecții, cu o instituție care, prin forța ei financiară și prin discernămîntul celor care o conduc, e în stare să asigure protecție celor care lucrează în interiorul ei. Un ziar care să facă, în România, munca de educație civică pe care a făcut-o El Pais în Tranziția spaniolă, nefăcînd, în mod direct, educație, ci doar presă de cea mai bună calitate. Asta e ce lipsește României în acest moment de răscruce. Există vreun Licurici care să nu fie suficent de ocupat cu propriii pacienți încît să investească în așa ceva? Mă tem că nu. Așa cum, personal, nu prea cred nici în conspirații, deși cîteodată îmi place să-mi imaginez că România e suficient de importantă geostrategic încît să beneficieze de așa ceva, deși știu că e doar o reverie ca aceea a bunicilor noștri care, pînă tîrziu în anii 60, așteptau americanii.
