Dialog exclusiv Lapunkt între Andreea RĂSUCEANU şi Cristian Pătrăşconiu.
„Bucureştiul literar” sau „Bucureştii literari”?
Așa cum o spune și titlul cărții, Bucureștiul literar. Mi s-a mai pus această întrebare, când a apărut Bucureștiul lui Mircea Eliade: de ce nu Bucureștii? Mi s-a părut nepotrivit pluralul acesta din două motive: în primul rând, din cauza efectului său arhaizant. Așa cum am văzut eu lucrurile, în cartea despre Bucureștiul eliadesc noutatea o constituia tocmai demonstrarea existenței în proza lui Eliade a unui oraș diferit de cel vechi, patriarhal, încremenit sub efectul narcotic al nesfârșitelor veri bucureștene și predispus la intruziuni supranaturale, din nuvele precum Pe strada Mântuleasa sau La țigănci. E vorba despre un oraș invadat de manifestările, de ritmurile modernității, un oraș al vitezei, al unei mișcări browniene: e interesant că diverși filozofi sau analiști care vorbesc despre transformarea fundamentală a orașului sub auspiciile noii ordini, organizări a spațiului pe care o impune modernitatea folosesc termeni precum oraș epileptic (Marc Brosseau) sau convulsiile modernității (Pierre Sansot). E un oraș nevrotic, cum s-a spus, un oraș modern, aflat în mișcare, care suprapune geometria marilor bulevarde interbelice peste labirintul străduțelor încâlcite dintr-o altă vârstă a Bucureștiului: La Belle Epoque (diferența o sesizează perfect Eliade în romanul Nuntă în cer). În Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, e vorba despre un București actual, sau dacă nu, despre viziunea asupra orașului a unor autori contemporani, nu cred că o sintagmă arhaizantă își are locul în titlul acestei cărți. În al doilea rând, am respins formula pluralului pentru că mai degrabă îmi imaginez identitatea scindată a orașului, sau diversele sale identități suprapuse, straturi care cresc pe verticală într-o arheologie a orașului, într-un palimpsest ca acela despre care vorbește Bertrand Westphal, decât mai multe orașe care cresc unele din altele, așa cum pluralul din Bucureștii te-ar putea face să le vezi. Sunt deci vârste, straturi, fețe diferite ale Bucureștiului, orașul rămâne unul singur. Deși nostalgică și simpatică poate unora prin aerul arhaic, formula Bucureștilor nu se potrivește cărților mele: de altfel, nu știu să se fi scris despre Parisurile, Venețiile sau New York-urile literare.
Din perspectiva dvs, ce ar fi de pus, obligatoriu, pe emblema Bucureştiului literar? Ce e, literar, de valoare desigur, pregnant, tare?
Fără să mă gândesc prea mult, primul lucru care-mi vine în minte sunt câteva formule emblematice din proza lui Mircea Cărtărescu. El a reușit să impună o anumită imagine a Bucureștiului, una inconfundabilă, e poate scriitorul român cel mai preocupat de imaginea orașului. Pe orice emblemă a Bucureștiului literar ar trebui să stea în primul rând frazele emblematice din proza cărtăresciană, despre orașul-alter ego, orașul-corp sau orașul ca spațiu intuit, descoperit, tatonat cu ajutorul simțurilor, un oraș al adreselor ”mitice”. Și mai important, Cărtărescu vine cu o imagine a unui oraș postmodern, unde granița ontologică, între obiectul din lumea reală, cartea, și obiectele ficționale proiectate de text e dinamitată, ca să folosim definiția lui Brian McHale, unde textul evadează în lume și chiar o substituie, sau unde acea încă ascunsă nouă, dar atât de căutată a patra dimensiune se revelează pe neașteptate alterând definitiv imaginea convențională a orașului și bulversând conștiința. Aceste inedite imagini ale orașului, care propulsează Bucureștiul în galeria marilor orașe postmoderne ale literaturii, alături de New Yorkul lui Auster sau de Londra pynchoniană, sunt printre cele mai valoroase contribuții la ipostazierea literară a Capitalei. Am descoperit apoi o surprinzător de elaborată imagine a orașului în proza Gabrielei Adameșteanu, și ea impune toposuri exemplare pe o eventuală hartă a Bucureștiului literar: Clădirea e unul dintre ele, un colos de piatră ridicat sub ochiul vigilent al puterii, aproape însuflețit, căci are „ochi“ care depistează orice amănunt al existenței private, guvernând de fapt viețile tuturor. O altă descoperire neașteptată a fost „gubernia Mătăsari“ a lui Stelian Tănase, un loc „îndrăgostit“, unul dintre cele mai pitorești locuri dintr-un București literar al tuturor timpurilor. Și unul asumat biografic, întrucât are un corespondent în realitate, așa cum vor descoperi cu mare plăcere, cred, cititorii în interviul pe care l-am realizat cu Stelian Tănase.
Ce fel de adevăr despre un teritoriu – despre Bucureşti, să luăm cazul acesta special – trece în literatură? Cu ce fel de adevăruri avem de-a face aici, în cîmpul ficţiunii – cînd se produce o evaluare din această perspectivă, a geografiei literare?
E o întrebare foarte interesantă, care mă face să mă gândesc la una dintre observațiile vehiculate de teoreticienii spațiului, de la care a pornit și cartea mea: faptul că imaginea poetică a orașului, cea literară, e deseori luată drept adevărată, și totodată rămâne mai puternic imprimată în memoria umană decât istoria sa concretă. Astăzi când spunem Mântuleasa ne gândim mai întâi la nuvela lui Mircea Eliade, și abia apoi la imaginea străzii așa cum o regăsim în cărțile de istorie a orașului, însuși numele de Mântuleasa a rămas legat de cel al personajului din nuvelă, puțini știu că numele acesta vine de la familia ctitorilor bisericii, cupețul Manta, soția sa Stanca și Maria, sora cupețului, și, în general, care e istoria reală a străzii. Sau: citim în romanele lui Balzac despre Paris și acel oraș despre care citim este cel adevărat, și cel care ne rămâne întipărit în memorie mai puternic decât Parisul din cărțile de istorie. De ce literatura e capabilă să producă imagini ale orașului din diferite epoci – sau chiar mituri urbane – și să le impună ca fiind cele adevărate? E poate pentru că pe teritoriul ficțiunii supraviețuiește cel mai bine acel spiritus loci, pentru că, întorcându-ne iar la Eliade, adevărata istorie a locului ține de ordinul miticului, și se confundă totodată cu mitologia pe care o generează. Există, la fiecare dintre autorii analizați în carte, o imagine diferită a Bucureștiului, și totuși fiecare este adevărată, pentru că fiecare surprinde ceva esențial, ceva dintr-o imagine arhetipală a orașului: tot la Mircea Cărtărescu mă întorc, el are în Solenoid această imagine teribilă, a Bucureștiului ca oraș „născut deja în ruine“. Este o imagine foarte puternică, dar și recognoscibilă, una care aproape că sfidează evidența, te întrebi cum de nu ți-a venit în minte mai înainte: Bucureștiul ca oraș proiectat deja în ruină, sediu absolut al melancoliei. E o descriere sugestivă, cu siguranță fiecare dintre noi a avut măcar o dată senzația că trăim între niște ruine care au existat dintotdeauna, case, clădiri, ziduri care se fărâmițează sub ochii noștri, că acesta a fost mereu decorul nostru urban (dintre toate orașele pe care le-am văzut, doar la Istanbul am mai avut această impresie, la o altă scară, evident). Există oare vreun adevăr mai crud al orașului în care trăim?
Dvs aţi făcut „şase lecturi posibile ale oraşului” în „Bucureştiul literar”. Are demersul dvs vreo legătură cu Umbeto Eco – „Şase plimbări prin padurea narativă”?
Nu, nu are, dar firește că Plimbările lui Eco – dar și alte cărți ale semioticianului italian – au fost și pentru mine printre lecturile fundamentale în timpul facultății, ca și pentru colegii mei de generație, e limpede că ne-au influențat într-un mod decisiv. În ceea ce privește cele șase lecturi ale mele, m-am gândit mult și am recitit multă literatură contemporană înainte să-mi aleg autorii despre care să scriu: criteriile au fost ponderea imaginii orașului în cărțile lor, importanța pe care o are spațiul în narațiune, măsura în care Bucureștiul devine un personaj în proza lor etc. Dar a contat și faptul că fiecare dintre ei oferă o altă imagine a Bucureștiului, am vrut să fie un eșantion de texte variat și totodată reprezentativ pentru literatura contemporană, să văd cum se raportează scriitori români de azi la oraș, fie el unul trăit, al istoriei recente, sau unul dintr-un trecut mai îndepărtat, reconstituit, recuperat pe filiera documentului istoric. Am ales deci discursuri cât mai diferite, iar acolo unde au existat totuși elemente comune, le-am semnalat. Interviurile care însoțesc fiecare capitol vin și ele să dezvăluie o mărturie directă a autorului despre orașul lui trăit, citit, reconstituit etc, uneori diferită de cum mi-am imaginat eu lucrurile, mai ales că regulile jocului au impus ca autorii să nu aibă acces la capitolele scrise despre cărțile lor înainte de a răspunde la întrebări, iar eu să nu le citesc răspunsurile până nu finalizez partea de analiză.
Care sînt din punctul dumneavoastră de vedere limitele aplicării metodelor de citire în cheia geografiei literare?
Ca în cazul oricărei metode, există pericolul suprainterpretării, al supralicitării. Dar un critic bun, experimentat știe, din instinct, să-și dozeze propria interpretare, știe unde sunt limitele metodei pe care o aplică. Faptul că nu toate „adresele“ dintr-un roman sunt semnificative, că ele nu pot fi puse întotdeauna în legătură cu motivațiile acțiunilor unor personaje, ori cu modul în care autorul a gândit spațiul între limitele căruia se desfășoară acțiunea cărții, sau că nu în orice tip de scriere literară e aplicabil acest tip de analiză sunt lucruri de la sine înțelese. Deși, îmi amintesc o dezbatere foarte interesantă la care am participat, la Sorbona, când s-a discutat despre utilitatea dar și limitele aplicării unei metode cum e geografia literară, sau mai bine zis geocritica, cu un termen agreat de cei de acolo (într-un sens diferit însă de cel impus de Bertrand Westphal). Atunci Françoise Chenet, autoarea mai multor texte despre peisajul urban în literatură, a demonstrat într-o analiză pe câteva fragmente din proza unor autori ruși de ce Sankt Petersburgul e un spațiu vital pentru proza lor, care ar fi arătat cu totul altfel dacă acțiunea ar fi fost plasată în altă parte. Tot atunci s-a vorbit despre faptul că în absolut orice tip de narațiune spațiul este relevant, chiar dacă nu există descriere directă a cadrului, ci numai așa-numita descriere narativizată, și chiar în cazul extrem în care nu se vorbește deloc despre spațiu: Hillis Miller sintetizează perfect ideea în Topografiile sale – fie narațiunea cât de abstractă, ea stabilește pe parcursul ei o ordine a locurilor, care se transformă în mintea cititorului într-o hartă. Ea dezvăluie de fapt scheletul ascuns al narațiunii, schema sau resorturile pe care se articulează aceasta.
Inclusiv, desigur, limitele de generozitate? Altfel spus: ce pun in joc aceste (poate nu noi, dar fertile) chei de lectură? Ce pot da ele, ca bonus, ca diferenţă specifică, faţă de altele?
Dacă nu înțelegem geografia literară în sensul unui regionalism literar care într-adevăr nu mai constituie de mult un element de noutate, metodele de analiză propuse de Bertrand Westphal, Franco Moretti, Marc Brosseau, Michel Collot etc sunt într-adevăr noi (cel puțin pentru spațiul nostru cultural, altminteri sunt câteva decenii de când se discută despre ele în lumea academică occidentală) și extrem de fertile. Din fericire, am văzut că există interes și în lumea noastră academică pentru studiile lor, cred că mai ales la Facultatea de Litere din Cluj, mereu deschisă spre noutate, cu excelenți profesori îndrumători ai unor studenți cu o mare curiozitate intelectuală. Nu am găsit încă limitele acestui tip de analiză, din fericire aș spune, mi se pare în continuare că se poate exploata instrumentarul teoretic și critic pe care-l pune la dispoziție, nu mi se pare că am epuizat nici pe departe tematica din cartea mea, dimpotrivă, aș putea oricând dezvolta ce am început aici. Ceea ce oferă această perspectivă este un nou unghi de abordare, un alt mod de situare față de textul literar, neașteptat de fertil, căci nemaifixând obsesiv același lucru, ci privind cu mai mare atenție în jurul lui, ajungi să îl vezi mai bine. Cu alte cuvinte, nemaicăutând cu obstinație semnificațiile unui text literar, ci încercând să ajungi la ele pe drumul ocolitor al topografiilor literare, descoperi lucruri uimitoare, despre text, despre autor și, nu în ultimul rând, chiar și despre tine. Într-un capitol despre teritoriile familiarului și geografia/memoria senzorială în Orbitorul cărtărescian am arătat cum naratorul Mircea vorbește despre felul în care spațiul își schimbă proprietățile, spune el, se redimensionează în funcție de prezența sau absența mamei. Într-un altul, am vorbit despre peisajul plurisenzorial din proza Gabrielei Adameșteanu, despre cum peisajul e contaminat de starea lăuntrică a personajelor și invers, universul interior al acestora e influențat de ceea ce Pierre Sansot numește atmosferă sau climat. Toate acestea dezvăluie un palier nebănuit al textului, unul revelator atât în analiza psihologică a personajelor, cât și pentru mesajul general al unei cărți.
Ce anume, în literatură, are Bucureştiul – la fel, izbitor, pregnant – şi nu are în realitate? Mai multe „subterane”, poate? Sau?
Trebuie spus că în primul rând în literatură Bucureștiul are parte de atenția care i se cuvine. Scriitorii au un mod privilegiat de a privi lucrurile, care le pune într-o lumină diferită. Același lucru e valabil și în cazul orașului: scriitorii privesc orașul, îl asimilează și îl redau celor care vor să-l vadă și altfel prin intermediul operei lor, transfigurat prin filtrul imaginației, sensibilității, culturii, personalității lor. Totul depinde de privire, de fapt (așa cum și arăt în cartea mea, în capitolul despre Joseph Strauss, personajul lui Filip Florian, dentistul care vine odată cu Carol I în București și descoperă lumea exotică pentru el, a Capitalei). Evident că acest oraș e infinit îmbogățit față de cel real: și are o condiție paradoxală – el este și nu este același, este și nu este recognoscibil, ca orice lucru trecut prin anticamerele imaginației și creativității, înainte de a deveni obiect estetic. De aici și fascinația pe care o exercită asupra tuturor orașul scris.
Ce anume are Bucureștiul din literatură și nu în are în realitate e, firește, amprenta inconfundabilă a fiecărui scriitor care scrie despre el. Pentru Mircea Cărtărescu e, uneori, un corp, unul viu, în adâncul căruia pulsează o viață secretă,unde dărâmarea oricărei clădiri echivalează cu extirparea unui organ vital (e foarte puternică imaginea blocului-diafragmă, de pe Ștefan cel Mare, care se interpune nu doar între privirea adolescentului Mircea și vechiul oraș, ci și între două dimensiuni ale biografiei sale). Pentru Gabriela Adameșteanu e uneori un creuzet al emoțiilor generale, un spațiu racordat, prin fire subtile, invizibile, la viața lăuntrică a personajelor sale. Pentru pasionații Bucureștiului vechi, e excelentă imaginea orașului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, așa cum o reconstituie Filip Florian. Întâlnim acolo, de pildă, o spectaculoasă privire panoramică, vol dʼoiseau, de la înălțimea celei mai înalte clădiri bucureștene de atunci, Turnul Colței: cititorul poate vedea, împreună cu protagoniștii scenei – și le poate împărtăși uimirea – orașul întins, un spațiu familiar și totuși altul, străin, o lume în miniatură, un peisaj care aproape devine hartă. E foarte subtilă acestă imagine a lui Filip Florian, ea exprimă de fapt una dintre obsesiile acestui secol al tuturor descoperirilor și minunilor tehnologice care este secolul al XIX-lea: privirea aeriană, care dă, dintr-odată, acces la o altă viziune asupra lucrurilor, una privilegiată, deschizând o nouă perspectivă asupra spațiului, văzut acum de sus.
Geografia literară are o componentă temporală puternică şi inevitabilă. Bunăoară, în decupajul dvs admirabil – „Bucureştiul literar” este semnul pentru un oraş, dar el este un oraş de stări – un spaţiu în care se suprapun diverse timpuri şi sensuri ale acestora. Vreau să vă invit să insistaţi puţin asupra acestei dimensiuni spaţio-temporale: care sunt, în ceea ce aţi survolat şi aprofundat dvs, cele mai frumoase timpuri ale Bucureştiului literar? Aceasta înseamnă inclusiv: care sunt cele mai reuşite, sub raport literar, timpuri ale Bucureştiului literar?
Nu întâmplător am ales romanele Hotel Universal, Zilele regelui, Viața începe vineri și Viitorul începe luni, pentru a ilustra acea secțiune din carte dedicată unui București reconstituit. Așezate în această ordine, pe care am și respectat-o în carte, dezvăluie un tablou al Bucureștiului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, secol de majore schimbări politice, dar mai ales fascinat de descoperirile tehnologice, care înaripează și imaginația bucureștenilor (o arată pe larg Ioana Pârvulescu în cele două romane ale sale). Nu știu dacă sunt timpuri ”frumoase” neapărat, dar cu siguranță sunt spectaculoase: există, tot în romanul lui Filip Florian, Zilele regelui, câteva pagini memorabile despre construirea Gării Filaret (prima gară bucureșteană) și modul în care bucureștenii se raportează la acest eveniment. Apariția acesteia e cu totul neverosimilă, pare ”picată din cer”, stingheră în eleganța ei, iar reacțiile bucureștenilor sunt împărțite între fascinație și oroare: mulți își scuipă în sân, ca la apariția vreunei entități malefice. Gara e, pe rând, animal de fier, lighioană, dihanie etc, un întreg posibil bestiar care să sugereze atributele diabolice ale acestei noi invenții. Totuși, reticența dispare curând sub efectul unei curiozități cu mult mai puternice și chiar și Joseph Strauss cedează acestei nebunii colective, cumpărând bilete pentru a călători împreună cu soția sa, Elena Ducovici, până la Giurgiu. E o lume perfect reconstituită în romanul lui Filip Florian, după mine, pentru că autorul a reușit un foarte bun dozaj al elementului documentar: mulți prozatori exagerează atunci când recompun imaginea unei epoci, sufocă textul cu detalii care să le dovedească buna cunoaștere a unei epoci, dar efectul este hilar, iar narațiunea pierde mult din ritm. Am ales aici să vorbesc despre această parte a cărții, dar firește că și Bucureștiul în comunism, ca la Gabriela Adameșteanu, sau cel surprins în anii crunți ai tranziției de Stelian Tănase sunt perioade din istoria orașului care fascinează.
Ce părere aveţi: se vede mai bine, mai clar un teritoriu literar în proză decît în poezie? Sau în ce termeni puneţi, de fapt, raportul „proză-poezie” cînd le priviţi prin lentila (eu cred că generoasă) a geografiei literare?
Ați atins aici o problemă care mă frământă și pe mine: nu, nu cred acest lucru. Nu doar că a existat tentația de a face o secțiune separată a capitolului dedicat lui Mircea Cărtărescu cu Bucureștiul din poezia sa, dar cred că poezia contemporană, în general, oferă un material foarte potrivit – și bogat – pentru acest tip de analiză. Deși ar putea părea că proza e ”teritoriul” predilect al aplicării acestui tip de analiză, am citit în Franța cărți remarcabile despre peisaj în poezie, și am și asistat la câteva seminare pe această temă, despre poemele lui Philippe Jaccottet, de pildă, sau ale lui André du Bouchet. În plus, în ultima vreme am citit multă poezie contemporană românească, mi se pare că aici stau foarte bine lucrurile, îmi plac mulți dintre poeții tineri sau mai puțin tineri, și am avut și surpriza de a găsi printre ei oameni interesați de analizele mele, cu care am comunicat excelent. Unul dintre ei e Svetlana Cârstean, o poetă de o inteligență, o acuitate și un rafinament remarcabile, care nu întâmplător e și implicată în proiecte legate de identitatea Bucureștiului și cu care am avut discuții extrem de fertile. În concluzie, se vede foarte bine un teritoriu literar și în poezie, e pentru mine o temă de gândire și un posibil viitor subiect de carte.
Va propun să ne jucăm puţin: cine ar fi Primarul General al Bucureştiului literar? Dar primari de sector? Pentru cine aţi vota dumneavoastră în acest joc?
Dacă e vorba despre persoane reale, ar trebui să fie cu siguranță scriitorii din această carte. Lor le datorează foarte mult Bucureștiul, și cel real, și cel literar. Cum însă votul este prin definiție secret, n-am să divulg cu cine aș vota eu. Dacă vorbim însă despre personaje, mă gândesc la ispravnicul bonom și atotștiutor Vasile, din Zilele regelui, care are întreg Bucureștiul în palmă, și-i cunoaște toate cotloanele, pentru că îl privește în fiecare zi de la înălțime, din Turnul Colței. Sau la Nicu, micul curier din romanele Ioanei Pârvulescu, a cărui privire decupează și organizează spațiul bucureștean, în funcție de traseele comisioanelor sale, cel care cunoaște bine străzile Bucureștiului, la fel cum și bucureștenii îl cunosc pe el; deși aproape orfan și foarte sărac, e de o inteligență și un simț al dreptății deosebite, care l-ar califica, înspre maturitate, pentru funcția de primar literar. E de fapt și un fel de spirit al locului, un personaj foarte interesant.
Şi, continuînd jocul pe care vi l-am propus, acum, dintr-un unghi nu exclusiv politic, dar nici exclusiv estetic: e Bucureştiul mai bine administrat în literatură decît este în realitate?
E aici o discuție lungă și poate că ar fi dezamăgitor pentru cititori să ieșim atât de brusc de pe teritoriul atât de reconfortant al ficțiunii pentru a ne întoarce într-un București care este așa cum îl știm și-l vedem cu toții. Da, cred că e mai bine administrat în literatură, dar să nu uităm că aici beneficiază de resursele inepuizabile ale imaginației și talentului scriitorului… Pe de altă parte, am o viziune mai degrabă optimistă asupra felului în care merg lucrurile: cred că niciodată nu s-a mai vorbit atât de mult despre oraș ca în acești ultimi ani, n-au mai fost atâtea proiecte care să-l implice, evenimente, dezbateri, tururi ghidate etc care să-l pună în valoare. Cred că treptat devine dintr-un oraș neiubit, ca să amintesc cuvintele emblematice ale lui Andrei Pleșu, unul măcar simpatizat, dacă nu mai mult. Există un interes real pentru oraș, este evident, ca și pentru literatura lui, rămâne să se molipsească mai puternic de el și autoritățile, pentru că se mai pot face multe lucruri utile pentru București și locuitorii lui.
Bucureştiul, în literatură, este de regulă mare, este o entitate vastă – dar este el şi, aşa cum e oraşul în realitate, suprapopulat? Sau, dacă e suprapopulat, cu ce anume este?
Sunt zone, da, din Bucureștiul literar mai aglomerate decât altele. Interesant e că nu sunt neapărat cele aglomerate astăzi, în Bucureștiul real: în romanele Ioanei Pârvulescu, avem Piața Teatrului, cel de pe Calea Victoriei, unde mulțimea trăsurilor care-și așteaptă clienții umple întreg peisajul. În general Calea Victoriei (fostul Pod al Mogoșoaiei) e un șuvoi uman care se scurge către unul din capetele sale, dinspre Șosea sau Sărindar, și chiar mai departe, spre chei. În romanul Zilele regelui e plină până la refuz de cei veniți să asiste la defilarea soldaților de 10 Mai, o vedem în zile de sărbătoare deci, cu flori, steaguri și covoare scoase la ferestre. E multă lume și pe Lipscani, mai ales când e sărbătoarea de Sfântul Spiridon și Joseph Strauss vede cum îi alunecă pe sub geamurile prăvăliei bună parte din societatea bucureșteană. În Bucureștiul Gabrielei Adameșteanu sunt mijloace de transport ticsite până la refuz de oameni care se grăbesc spre serviciu, cum vedem câteodată în fotografiile din anii comunismului care au început de ceva vreme să împânzească Internetul, și cozi interminabile, sunt multe astfel de imagini ale disperării umane care ar putea servi chiar unei reconstituiri antropologice a epocii. La Mircea Cărtărescu, mai ales în partea a treia din Orbitor, Bucureștiul comunist e populat de siluete spectrale, cenușii, ale căror haine au culoarea zidurilor pe lângă care trec, făpturi iluzorii care se îmbulzesc pe străzile ruinate ale orașului.
Bucureştiul literar este o Capitală literară?
Sper ca Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului să convingă că așa stau lucrurile. Dacă nu, mai am oricum în plan o altă carte, despre capitale literare, în care, fără îndoială, voi include și Bucureștiul. Mai ales că mai sunt multe de spus pe această temă. Cred, de altfel, că Bucureștiul literar era o Capitală literară încă din interbelic, e și acolo un teritoriu fascinant de explorat.
Există note, semne, mărci ale „Provinciei” pentru această „Capitală” literară?
Primul lucru care-mi vine în minte citind întrebarea e imaginea dezolantă a Bucureștiului din momentul în care, în Zilele regelui, Carol I ajunge în Capitală și nu vede în Casa Golescu nicidecum o reședință regală, ci o casă cu un etaj și „destui porci bălăcindu-se în noroi, liberi și grași, chiar sub geamurile casei care trecea drept palat domnesc“. Aceasta după ce străbătuse un Pod al Mogoșoaiei plin de gropi. De altfel, înfățișarea orașului amintește perfect diversele descrieri ale călătorilor străini prin Țările Române din veacul al XIX-lea, care consemnau deopotrivă aspectul rural al Bucureștiului, amestecul neverosimil de stiluri arhitecturale și construcții hilar înjghebate, mizeria și noroaiele, drumurile precare. Deși Filip Florian, cum mi-a mărturisit-o el însuși în interviul care încheie capitolul despre romanul lui, s-a ferit să parcurgă aceste descrieri, în fond subiective, multe pline de exagerări, care sunt departe de orice garanție a veridicității. La un alt nivel, întrebarea dvs pune o problemă greu de epuizat în paginile acestui interviu, dar la care mă voi gândi atunci când voi integra Bucureștiul în rândul celorlalte Capitale literare, în cadrul proiectului despre care v-am vorbit.
PROFIL
ANDREEA RĂSUCEANU este critic literar, doctor în filologie al Universității din București, cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate (2009). A absolvit masteratul „Text şi imagine“, în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (parte a Consorțiului dintre Universitatea din București și Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“). A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum Viața Românească, România literară, Observator cultural, Bucureștiul cultural, Idei în dialog, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Prima ei carte, Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009), propune o incursiune în istoria străzii Mântuleasa, bazată pe documente de epocă, în încercarea de a descoperi sursele mitologiei bucureștene valorificate în ficțiune de Mircea Eliade. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus. Volumul Bucureștiul lui Mircea Eliade: Elemente de geografie literară (Humanitas, 2013) are la bază studii postdoctorale desfășurate în cadrul Universității București și al Universității Sorbonne nouvelle-Paris 3 și i-a adus Premiul Tânărul Critic al anului 2013, oferit în cadrul Galei tinerilor scriitori.
Cum sunt, care sunt hărţile Bucureştiului literar? Cum ar putea arăta o asemenea hartă? O tomografie sau un RMN poate?
Hărțile literare sunt subiective, cred că fiecare cititor trebuie să -și construiască singur harta unei opere literare, sau a operei unui autor, în ansamblu. Am propus eu însămi câteva chiar în carte: una sonoră, o alta olfactivă, de pildă. Am arătat că, în Zilele regelui, mirosul reprezintă o marcă identitară, și una socială totodată, că mirosurile bucureștene alcătuiesc un calendar olfactiv al momentelor de sărbătoare, iar spațiul sfârșește prin a fi reglementat de acest simț. La fel stau lucrurile și în cazul Bucureștiului sonor; registrul sonor e strâns legat de memoria afectivă, iar sunetele transmit mesaje pe care individul le ascultă în mod conștient, încercând să le descifreze înțelesul: în același roman amintit mai sus, un lanț sonor leagă toate bisericile și mănăstirile bucureștene aflate în prag în sărbătoare, e vorba de dangătele clopotelor. Pentru Joseph Strauss însă, catolic ce nu sărbătorește ziua Sfântului Spiridon, ci Ajunul Crăciunului, abia clopotele Bărăției, care se aud mai târziu, poartă un mesaj demn de interes, unul atât de puternic, încât face „să licărească lacrimi pe chipul lui Herr Strauss“.
Pe de altă parte, așa cum o arată diverși teoreticieni, în mintea cititorului se conturează oricum o hartă încă din timpul lecturii, o hartă cognitivă, care îl va ajuta să se orienteze mai departe, e rezultatul direct al interacțiunii dintre cititor și text. Deci cititorul își generează propria hartă, apoi o folosește pentru a se orienta cu ajutorul ei. De el depinde ce coordonate va avea ea, dacă o va lega de un simț anume, ce semnificații noi ale textului o să descopere cu ajutorul ei.
Ultima întrebare (care, veţi vedea, trădează o problemă reală de dată recentă): în Bucureştiul real, taximetriştii fac în ultima vreme tot mai multe probleme clienţilor care vor să îi plătească în mod corect. Cum merg taxiurile în Bucureştiul literar? Cum e, în genere, transportul în Bucureştiul literar? Ne mutăm, şi din acest unghi de vedere, în literatură?
Depinde, nu știu dacă putem spune că e recomandabil să ne mutăm în literatură pe aceste considerente: doar dacă nu vrem să călătorim în autobuzele arhipline ale anilor 70-80, din proza Gabrielei Adameșteanu, printre portretele Tovarășului care par să devoreze totul în jur, privind cozile interminabile la salam de Sibiu, portocale și mușchi țigănesc, aduse în magazine în cinstea unuia dintre Congrese… Există în romanul său Provizorat această secțiune, un decupaj în viața orașului, o felie de existență cotidiană de fapt, extrem de sugestivă, care dă pulsul vieții în comunism, și nu întâmplător e redată cinematografic, din mersul unui autobuz ticsit. Există însă în proza Gabrielei Adameșteanu și un tramvai fermecător, melancolic, unul care străbate un București aproape periferic, fantomatic, e aproape un vehicul psihopomp, dar vă las să descoperiți în carte despre ce este vorba. Pe de altă parte, o călătorie cu una dintre trăsurile muscalilor care așteaptă în piața Teatrului Național, pe Calea Victoriei, spre Șosea, în Viitorul începe luni, ori tot cu trăsura, în plimbările flaubertiene din Zilele regelui, alături de Elena Ducovici și Joseph Strauss, ar fi cu siguranță niște experiențe plăcute. Cel puțin dacă am avea grijă să nu depășim zona cu macadam și să ajungem pe ulițele podite cu bârne.
