Interviu TATIANA NICULESCU-BRAN: „Sunt o povestitoare de întîmplări reale”

Dialog exclusiv Lapunkt între TATIANA NICULESCU-BRAN şi Cristian Pătrăşconiu.

Faceţi un tip de literatură – folosesc acest termen în accepţiunea sa generală – aparte. Este greu, cel puţin în cultura română, de găsit un gen proxim. Sau vă raportaţi la aşa ceva?

Scriu despre povești de viață care mă interesează, mă uimesc sau mă intrigă. Mi-ar plăcea să ajung să le povestesc cât mai bine. Nu m-a preocupat niciodată încadrarea într-un tip anume de literatură, deși am, ca toată lumea, preferințe pentru un fel sau altul de scriitură. Presupun că e treaba criticii literare, în caz că s-ar interesa de cărțile mele, să le încadreze în diverse categorii ori genuri literare, să stabilească asemănări și deosebiri între diverși autori. Am scris, până acum, biografii, ficțiuni istorice și romane inspirate din întâmplări reale. Semăn cu alți autori români? E ceva aparte în asta? Nu-mi dau seama.

Tatiana NICULESCU-BRAN - Photo 2

Cînd ne gîndim la „gen proxim”, e obligatoriu să ne gîndim şi la, ne învaţă logica, „diferenţa specifică”. Aşadar: care e diferenţa specifică a cărţilor dumneavoastră? Cum definiţi ceea ce scrieţi?

În spațiul anglo-saxon majoritatea cărților mele ar fi încadrată, probabil, în categoria literaturii non-fiction. Dar există o dezbatere întreagă despre ce e ficțiune și ce e neficțiune în literatură, unii sunt de acord cu împărțirea fiction-non-fiction, alții o consideră irelevantă. In spațiul anglo-saxon, într-adevăr, această distincție funcționează și are deja o lungă tradiție care ar începe cu Truman Capote, dar e, de fapt, mult mai veche. Dar nu mă pricep să mă autodefinesc. Scriu exclusiv cu gândul la cum se încheagă „povestea”… De fapt, sunt o povestitoare de întâmplări reale. Povestesc altora lumea așa cum o văd eu. Dar nu asta fac toți scriitorii? Habar n-am.

De unde şi de ce opţiunea dumneavostră pentru a scrie aşa cum o faceţi? E ceva automat, care vine, cum să zic, de la sine sau e o strategie editorială? Oricum ar fi, admirativ, îngăduiţi-mi să vă spun, că e ceva spectaculos,  special, memorabil…

Nu e nici ceva automat, nu e nici strategie editorială. Cărți ca cele pe care le scriu eu, inspirate din vieți și evenimente reale și/sau istorice există în alte literaturi cu miile. În România pare să fie ceva nou fiindcă, în general, se scriu mai puține sau deloc biografii ori ficțiuni istorice. Dar nu mi se pare că fac ceva spectaculos, deși e încurajator să mi se spună că ce scriu eu e special și memorabil. Premisa de la care pornesc și în viață, nu numai în cărți, e că realitatea bate, de departe, ficțiunea. Aventura unei vieți reale e atât de interesantă și de plină de miez, adesea uluitoare, neașteptată, fabuloasă, încât nu încetez să mă minunez și orice aș inventa, din imaginație, mi s-ar părea mult prea modest față de bogăția și risipa de fiecare zi a evenimentelor și a oamenilor din realitatea nemijlocită sau istorică.

A pune într-un registru, fie şi minimal, ficţional o temă, un personaj, o situaţie înseamnă, automat, că tema, personajul, situaţia se sustrag adevărului? Sau, dimpotrivă, poate însemna un plus de forţă, un supliment de sens?

E cum ai pune în scenă viața cuiva. Se spune despre unii actori că orice rol ar interpreta rămân ei înșiși și publicul remarcă imediat o stilistică proprie, indiferent de personajul interpretat. Eu îi prefer pe cei care se străduiesc să fie cât mai puțin ei înșiși și își cedează spațiul de gândire, de simțire și prezența scenică personajului pe care-l joacă. Scriind empatic despre un fapt sau un om real, ficțiunea nu înseamnă fantasmagorie, după cum adevărul nu înseamnă procesul verbal al unor întâmplări reale. Îmi place, cum spuneam, să povestesc povești adevărate. Atâta tot.

TNB Odeon

(pe scenă la Teatrul Odeon, într-o piesă de Andrei Şerban)

Şi, dacă da, dacă adevărul spus făcînd uz de tehnicile scriiturii aşa-zicînd ficţionale poate fi pus mai bine în evidenţă în acest fel, ce este obligatoriu de făcut pentru ca să „îţi iasă” aşa ceva?

Ca să „îți iasă” trebuie să te lepezi de propria persoană, adică de prejudecățile, părerile, teoriile, emoțiile proprii și să poți privi lumea și cu ochii altora. Intri în pielea altcuiva cu dorința de a-l cunoaște și de a-i înțelege mai bine gândurile, faptele, reacțiile…

Concret, cum faceţi după ce aţi fixat un subiect? Arhive, lectură obligatorie, fişe de lucru, structură, drafturi? Sau?

După ce știu, în mare, despre ce voi scrie, încerc să mă țin de adevărul faptelor reale, dar să respect și adevărul povestirii. De aceea mă apuc de scris abia după ce mă documentez cât pot de bine asupra unui subiect sau asupra unei persoane. Întocmesc bibliografii, le parcurg, fac sute de fișe, apoi scriu cronologii și fișe biografice. Mă uit pe urmă la toate astea și lucrez ca la un război de țesut. Văd ce evenimente din viața personajului răspund unor evenimente ale epocii sale și viceversa. Refac cronologiile în funcție de această nouă țesătură subterană. Dar partea cea mai grea vine abia după ce am citit bibliografia și trebuie să intru în pielea personajelor, să uit de mine și să devin fiecare dintre ele. Dacă să iubești înseamnă să trăiești viața celuilalt, atunci cam asta încerc eu să fac cu personajele mele: să mă confund, pe timpul scrisului, cu viața lor. Dar, iarăși, nu e nimc nou în asta. Toți scriitorii și toți povestitorii fac asta dintotdeauna. Poate că se face mai des cu personaje fictive decât cu persoane reale, dar procedeul, tehnic vorbind, nu e foarte diferit. Uneori îți reușește mai bine, alteori mai puțin. Orice roman istoric este o punere în scenă. Orice biografie e o închipuire care învie un om, o viață, un destin, cu mai multă sau mai puțină autenticitate, după cât de priceput e cel care o scrie.

În vreuna dintre cărţile dvs, v-au dus personajele despre care aţi scris altundeva decît, în mare cel puţin, aţi intenţionat la începutul proiectului să ajungeţi?

Se întâmplă adesea, fiindcă documentarea nu se termină niciodată și o informație duce la alta, un document la altul, etc. E cum ai trage un fir dintr-un ghem și se desprinde alt fir, și alt fir care te duc pe piste nebănuite. (Constat că în acest interviu fac tot felul de analogii cu industria textilă artizanală…) Reconstituind o scenă anume din viața cuiva, mă pot trezi că sursele din care mă documentez construiesc o lume sau un portret altfel decât aș fi presupus. De aceea, prefer să înaintez cu pași mici. Nu am povestea întreagă până când nu am reconstituit toate momentele mari ale unui destin.

TNB1

Aţi mai fost întîmpinată în intervenţii publice cu o tematică similară pe care o subîntinde întrebarea mea imediată: nu puneţi vină asupra personajelor dvs, nu le judecaţi. Ce anume credeţi că trebuie să facă – inclusiv în raport cu etica – un scriitor? Ce are voie să facă, ce este deplasat sau chiar nedrept să facă?

Nu cred că există rețete și nici reguli anume. Fiecare scriitor face ce-i spun propria experiență de viață, de scris, lecturile, conștiința morală, civică, etc. Ar fi însă nedrept să scrii despre un caz real pornind de la o teză anume, înainte de a-l fi cercetat. Când alegi un subiect numai pentru că el ilustrează o teorie pe care o ai deja sau o părere personală, atunci, dacă nu e vorba de ficțiune pură în care să se fi topit vreo întâmplare reală, povestea pe care o spui devine o formă de manipulare în raport cu adevărul faptelor. În ce mă privește, fac exerciții de impersonalitate cu pasiune. Nu mă preocupă să scriu ce cred eu despre o situație, ci să retrăiesc situația altcuiva încercând s-o descriu cum ar fi descris-o cel care a trăit-o. Faptul că nu-mi judec personajele în niciun fel e o consecință a lepădării de sine auctoriale, ca să zic așa, cu niște termeni cam hazlii în context…

Este, pentru tipul de scriitură pe care îl practicaţi, decisivă vocaţia şi formaţia dumneavostră de jurnalist?

E drept că, lucrând 14 ani la radio BBC WS, am căpătat un fel de reflex al verificării informațiilor din mai multe surse și mi-e greu să iau de bună orice afirmație despre oricine. Mi s-a spus, la un moment dat, cu oarecare condescendență, că scriu încontinuu un fel de romane polițiste. E adevărat în sensul în care viața oricui e totdeauna mult mai complicată decât pare. E ca atunci când îți moare cineva apropiat, pe care credeai că-l cunoști foarte bine, dar constați cu stupoare că era plin de secrete, că habar n-ai cine a fost acel om și că, dacă vrei să-l descoperi și să-l cunoști, trebuie să începi o muncă de adevărat detectiv, mergând din deducție în deducție pe baza observațiilor asupra fiecărui obiect care i-a aparținut, ca și când ți-ar fi fost cu totul străin. Cam asta fac și eu cu cei despre care scriu și scriu cum scriu din fascinație față de poveștile de viață ale oamenilor mai degrabă decât din eventuale rațiuni jurnalistice. De altfel, jurnalismul, așa cum se practică el în prezent, și nu numai la noi, a devenit o îndeletnicire destul de aproximativă. În ce mă privește, găsesc o anume delectare în austeritatea rigorii.

Într-un şapou: de ce „Spovedanie la Tanacu”?

„Spovedanie la Tanacu” este biografia Irinei Cornici. Am scris-o fiindcă nu înțelegeam cine era această fată cu destin tragic.

Tot şapou: de ce „Cartea judecătorilor”?

„Cartea Judecătorilor” e povestea procesului Tanacu. Am scris-o ca să adun la un loc documentația despre cazul Tanacu.

La fel – de ce „Nopţile Patriarhului”?

„Nopțile Patriarhului” este o ficțiune istorică inspirată (și documentată) din viața patriarhului Teoctist. Cartea povestește ultimele trei zile/nopți din viața patriarhului. Am scris-o fiindcă mi s-a părut că e o poveste cu sensuri multe despre putere, fragilitate, moarte și credință.

Tot în şapou: „Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut”?

„Povestea domniței…” e o ficțiune inspirată din viața bunicilor mei materni, refugiați din Basarabia. Am scris-o în amintirea lor și mai cu seamă de dragul bunicului meu, Ilie, un mare personaj și un patriot.

De ce „În ţara lui Dumnezeu”? E această carte proză-proză cap-coadă îm portofoliul dumneavoastră?

„În țara lui Dumnezeu” e un roman despre mutilarea genitală a fetițelor în țările din Cornul Africii. E o poveste inspirată dintr-un caz real pe care l-am aflat cu prilejul unei călătorii în Africa. Personajele sunt reale, dar au nume schimbate.

Cum, tot în şapou, s-a născut „Regina Maria. Ultima dorinţă”?

„Regina Maria. Ultima dorință” a apărut cu prilejul împlinirii a 140 de ani de la nașterea reginei și a mutării inimii ei de la Muzeul de Istorie la castelul Pelișor, în camera în care ea a murit. Cum o iubesc mult pe regina Maria, mi s-a părut firesc să spun/scriu povestea inimii ei, la propriu și la figurat, așa cum o înțeleg eu din însemnările ei și ale contemporanilor ei.

Şi, în acelaşi joc jurnalistic, de ce „Mihai I. Ultimul rege”?

Am scris „Mihai I, ultimul rege al românilor”, fiindcă m-a impresionat totdeauna destinul acestui om. Este povestea felului în care se naște conștiința politică într-un adolescent. Cartea nu e însă o apologie, ci o biografie pe care o socotesc onestă și care se adresează publicului larg.

”Brâcuşi versus SUA”? E clar ce a fost acolo? Cît e de relavant azi acel moment?

Asta e o piesă de teatru, mai curând un exercițiu dramaturgic despre un proces celebru, din 1926, în care Brâncuși a dat în judecată statul american fiindcă a fost obligat să plătească taxe vamale pentru Pasărea măiastră, încadrată în rând cu ustensilele de bucătărie… E o poveste tragi-comică. Amar-amuzantă.

TNB3

Ca să revin la una din întrebările din prima parte a dialogului nostru: după ce aţi fixat o poveste pe care vreţi să o scrieţi, ce vă împiedică munca? Mai precis: ce, din ceea ce vă împiedică, din ceea ce vă încetineşte munca în direcţia acestui proiect are un rol pozitiv? Ce fel de piedici sînt bune pentru „produsul final”?

Un maestru zen ar zice că, în acest caz, obstacolul e calea și că exact prin ceea ce mă împiedică trebuie să pătrund în poveste. E chiar adevărat: mi se întâmplă uneori să presupun că întâmplările din viața cuiva care va deveni personaj au cutare explicații, ca să constat, prin metoda pașilor mărunți, că presupunerea mea e un obstacol în calea apropierii de personajul respectiv. E ca în cazul etimologiilor populare: când un cuvânt seamănă prea tare cu alt cuvânt și înrudirea lor pare evidentă rar există realmente o legătură etimologică între ele. Cu atât mai mult, niciun destin nu e previzibil. Așa că piedicile sunt bune și de folos ca să nu mă apuce autosuficiența ori omnisciența.

Cum ştiţi / cum simţiţi că aţi terminat, că aţi spus tot ceea ce era esenţial să spuneţi despre un personaj, o situaţie pe care le-aţi ales pentru o carte sau alta? Ce se întîmplă cu dumneavoastră cînd sînteţi, pe un proiect editorial de genul celor invocate mai înainte, la final?

Știu că am încheiat o carte, când am spus o poveste cu cap și coadă, la capătul căreia s-ar putea spune: „și-am încălecat pe-o șa” etc. și când simt că nu am trădat personajul despre care am scris. Nu l-am desconsiderat, nu l-am vulgarizat, nu l-am judecat, nu i-am impus ideile ori așteptările mele. L-am descoperit. De încheiat un proiect pot să spun că l-am încheiat abia după ce trece de observațiile editorilor. Până acum am avut parte de editori dăruiți și pricepuți cu care lucrez cu aceeași plăcere cu care scriu o poveste. După ce cartea a fost tipărită însă, mă uit la ea, dar nu o mai deschid. Mă apuc deja de alt proiect.

Cartea judecatorilor In tara lui Dumnezeu MIHAI I Noptile patriarhului Povestea domnitei Marina

image description

image description

SPOVEDANIE SPOVEDANIE top10

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *