Mi-am propus să scriu despre cartea de poezie a lui Raul Bribete de ceva vreme. Am tot amânat. Am purtat-o cu mine în vacanță. Mutată din sacoșă în geamantan, apoi în poșetă, iarăși în sacoșă, printre alte obiecte, firavul volum îmi scăpa constant printre degete. Posibil să mă fi împiedicat în semantica titlului, nici nu mai are importanță. Greoi început, ca o batoză ce trece peste umbre, transformând înălțimile în suprafețe plate: să nivelezi un munte cu tăvălugul, apărută, în 2014, la editura timișoreană Brumar, dă seama despre o stare de spirit generică. A poetului-filosof, a celui care-și caută identitatea, a celui care practică literatura ca pe o formă de salvare, a celui care-și urlă neputințele, a celui care scrie când aspru, când suav-nostalgic, înscriind poemele în narative pasaje fluente, în încrâncenări stilistice, amar mistuite în temporalități distincte, la limita riscului de pulverizare în praful cosmic al poeticilor întrețesute.
Răsfoiesc. Citesc. Recitesc. Deschid cartea la pagina 38. Dau peste poemul definitoriu pentru stilistica acestui autor nihilist,mai degrabă, decât solar: Sunt eu până la capăt deși nu știu dacă sunt până la capăt eu.Aici se află noima, sâmburele căutării răvășitoare de sine. Afișarea arogantă a realității paralizante, din care nu (se) mai poate ieși. Sofisticate, insinuante, până la capăt. Sigur că ar fi putut fi eliminate unele versuri, mai cu seamă cele cu caracter interogativ, retorice, sigur că poemul înaintează, uneori, ca-n smoală, sigur că unele titluri șchioapătă, trăgând în jos firul de cleștar al metaforei postmoderne, dezechilibrând ușor balanța dintre formă și conținut, dar, dincolo de minorele derapaje, rămân intacte, profunde, câteva imagini puternic încopciate-n logica, în poetica destrămării acute de sine. O aproape pagină de jurnal, liberă, necenzurată, nerescrisă, filă dintr-o relatare dureroasă: ”Cobor din mine ca dintr-un tren de lux. Niciodată, dar niciodată, simt că nu am fost până la capăt Raul Bribete (…)”.
Sigurcă, pe de altă parte, primul poem al volumuluipare interminabil, prozaic, reiterând aceeași angoasă, aceeași părelnică luciditate, sub forme conceptuale diferite, ca-ntr-un carusel nebun de căutare a axului izbăvitor. Fragmentarea lui, a poemului, ar fi pus în valoare, fără doar și poate, mult mai bine, talentul scriitorului. Fiecare strofă are potența de a funcționa independent, ca o monadă. Ca un poem de sine stătător. Poeziile de această factură au nevoie de spațiu alb. Densitatea stilistică nu este o soluție, când asfixierea stă, la tot pasul, la pândă, când neliniștea mușcă din corpul încordat al cuvântului. Poetul e conștient și nu se pune defel la adăpost de virulentele, eventualele critici ce pot să apară subit din partea confraților. Își cunoaște fragilitatea, o proclamă, intuiește cât de nemărginită e aceasta: ”poem după poem realizez că nu am margini/ deși sunt din porcelain de Sèvres” (Porcelain). Definițiile poetului traversează regnuri și spații de revelație, ca-ntr-o fortificată ambarcațiune de început de lume, un fel de arcă a lui Noe, în care Raul Bribete așază sumedenie de inedite vietăți, uneori, cu mare grijă, haotic,alteori: ”sunt iederă franțuzească aburcându-se până/ la capătul drumului său,/ filigranat încă înainte de a se naște, în sămânță.” (Iedera franțuzească). Iedera, obsesiv numită, devine semn complex al textualității spiralate, simbol integrator: ”sunt iederă franțuzească urcând încet,/ și atât de sigur pe piatra funerară,/ pe faldurile îngerului de marmură încrâncenată,/ în nestrămutata lui postură.” (Faldurile marmurei); ”Iedera crește în chip de sunet dintr-un clarinet.” (Romanță).
Centrat pe semantica sinelui, Raul Bribete, care încearcă să deslușească, prin rotiri multiple pe bolta literaturii, adevărul numelui său, trece, de la un poem la altul, prin porți imense, de granit. Îl crezi strivit sub greutatea lor, răpus la marginea poemului. ”Eu sunt/ o pasăre de pradă cu o inimă de miel în piept” strigă poetul în Abisul lui Pascal, continuând narcisista oglindire. Sau, într-altă parte: ”sunt șambelan al nimicului/ scriu așa cum respir plâng și râd cu toată forța” (Aprilie, sau despre șambelanul nimicului).
Cu o retorică ce mimează accesibilul, chiar dacă mai tot timpul se încrâncenează în diaristice, parcă, magmatice concluzii, cu porii larg deschiși ai cuvintelor ce par să reînnoade stiluri înalte, ca pentru a capta mai bine sensurile, poetul cultivă, la răstimpuri, macabrul, stilemele morții, cum se observă-n poemul Liniștea în care fumegăm. Macabru iscat dintr-o singurătate dominantă, deși prietenia e invocată mereu în versurile sale, asemenea unui laț protector. Macabru sau intensă tristețe ivită dintr-un sentiment năuc, al abandonului, al prăbușirii în măruntaiele textului, precum fătul în pântecele mamei. În labirintica și deloc confortabila mișcare de lumi. Metamorfoza e atuul principal al acestui tânăr poet născut la Oravița, discret animator cultural, organizator cu fler de întâlniri de neratat cu poeții tineri, emblematici, din țară.
Raul Bribete își creează, în să nivelezi un munte cu tăvălugul, o supralume, una în care își permite să fie, rând pe rând, când placid, când dezlănțuit, iederă (franțuzească), sanie de aur, copil, pasăre de pradă, singur, părăsit, șambelan, taumaturg, știucă, grădină, vechi, nou. Schimbarea de piele, oscilarea între stări totalmente distincte, cum ar veni, îl animă, îi alimentează creația. Disperarea, la fel. Textele sale se construiesc și se prăvălesc, precum castelele de nisip, pe malul unei turbulențe interioare de nestăvilit. Imperturbabil. Niciodată la fel, niciodată urmând un model.
