„Evanghelia” după Radu Vancu

În ultimul volum de poezie intitulat 4 A.M. Cantosuri domestice (Casa de editură Max Blecher, 2015), Radu Vancu își pune singur diagnosticul:
„Dacă e-n public cineva /care vrea să se pună cu candoarea atroce/ din mintea unui poet nevrotic,/ să ridice mâna.”
În poemele lui Radu Vancu se spală vasele, se dă cu aspiratorul, se merge cu copilul în parc sau la serbare, se joacă Lego, cu o candoare atroce. Poezia lui este, în fapt, o punere neîntreruptă de diagnostic, o procedură continuă de dializă, o ședință interminabilă de chimioterapie.
Procedura poetică pare simplă și este nemiloasă. Poeziile lui Radu Vancu încep de obicei normal, și normalitatea asta acționeză deja ca o ținere a respirației care-ți ridică inima în gît. (E un efect cumulativ aici, mai multe poezii fac asta la rînd și reflexul se imprimă pavlovian.)
Cantosurile încep cam așa:
Aprind pentru tine (CantoVI)
Te uiți la poze vechi pe laptop (Canto XV)
Cami dă cu aspiratorul (Canto V)
Dar Radu Vancu nu reușește să fie expozitiv mai mult de un vers (primul), cel mult două. Nu ține. Ceva se mișcă, în tablou. Imaginea începe să tremure, aerul se clatină. În al doilea vers Radu Vancu te trece brusc prin zid (vă amintiți de Harry Potter care trece prima oară prin zidul de pe peronul 9 și 3/4?).
Trecerea prin zid e cam așa:
Aprind pentru tine /și la vii și la morți (CantoVI)
Te uiți la poze vechi pe laptop/Și simți că înțelegi. (Canto XV)
Cami dă cu aspiratorul/ iar mie ca-ntotdauna/îmi crapă capul de furie/ (Canto V)
Odată trecut prin zid, întîmple-se ce s-ar întîmpla, fiindcă ce se-ntîmplă sunt oricum lucruri firești în noua ordine de lume, de o candoare atroce: Cami dă cu aspiratorul/ iar mie ca-ntotdauna/ îmi crapă capul de furie/ fiindcă oricum vom muri cu toții/ și ce mai contează
Lumea lui Radu Vancu e cît de cît stabilă atîta vreme cît poetul găsește (repede) locul acesta de trecere prin zid. Iar pentru cel care, în fața zidului, are nevoie de o formulă magică, incantația e livrată cu fiecare pagină – reformulată, rugăciunea inimii :
Cred, poezie, ajută necredinței mele.
Realitatea cotidiană e, pentru Radu Vancu, un fel de burduf de acordeon cu tot felul de pliuri refulate și alte buzunare interzise. Știi, din volumele anterioare, că poetul va trage de ele, le va deplia, le va zgândări, cu orice risc, în căutarea unui sunet inocent. Și de abia aștepți să vezi – cu voaieurism pudic, nevinovat, dar și cu o înfiorătoare fascinație – cum se naște poezia din refuzul refulării, din imposibilitatea de a uita – pentru poezie – violența conținută în imaginea « frînghiei înflorite » (titlul precedentului volum de versuri, din 2012).
Poezia lui Radu Vancu e o retină neuitătoare.
Construit din patru secvențe de cantosuri, ultimul volum merge crescento, către un lirism violent, zguduitor, cel din ciclul 20 de wați, al treilea în ordinea cărții. Spectrul tatălui sinucigaș, care bântuie toate versurile sale, se întrupează aici brutal în interpelarea crudă, în apostrofarea dură, exasperată și tandră, a fiului poet.
« Tată, prea mult mi-ai vorbit,/ ajunge, de acum o să-ți vorbesc eu. /Nu-n vis, ci chiar pe bune.// Și ți-o spun neted din capul locului:/ oricît de mult iubesc sinuciderea ta,/ nu mă voi sinucide. »(Canto XXVI)
Dacă, în perspectivă cristică, orice scriptură este despre corpul care lipsește, poezia lui Radu Vancu este evanghelia care în-locuiește, dă trup, la nesfîrșit, dispărutului. Tragic, dar și de o candoare atroce, insuportabilă, lirismul lui Radu Vancu resemantizează în mod radical o etichetă literară : poezia sa este existențială.
Neîngăduindu-și să uite, în cantosurile sale domestice Radu Vancu se automutilează cu voluptate, el însiși « carne de tun pentru poezie. » Spre împărtășirea fericită a celor care-l citesc.