Interviu Bata MARIANOV: Forma este iubire

Dialog exclusiv Lapunkt între artistul platistic BATA MARIANOV şi Simona Constantinovici.

 Cine este Bata Marianov? De unde ar trebui să prindem firul poveștii pentru a nu rata esenţialul? V-am perceput ca fiind un foarte bun povestitor.

Cine este Bata Marianov? Chiar nu știu să vă spun și asta nu o afirm din cochetărie intelectuală. Unii spun că aș fi într-un fel, alţii în alt fel. Cu poveștile, sunt de acord cu d-voastră, mereu mi-a plăcut să povestesc. Fosta mea nevastă zicea, uneori, exasperată, mai ales când venea acasă obosită, după o zi de  muncă grea: “Mai taci odată din gură că mă doare capul.”Cât despre firul poveștii, cred, mai degrabă, că ar trebui intuit și nu prins. El nu poate fi prins, este ca-n fizica de tip cuantic și ca-n faimoasa lege a lui Erwin Schrödinger, care, dacă mă mai ajută memoria, se cheamă ”Legea indefinirii” și zice cam așa: o particulă subatomică, dacă vrem s-o localizăm, nu o vom putea măsura; dacă ne reușește performanţa de-a o măsura, nu vom putea ști unde se află. Noi nu putem măsura decât efectele pe care ea le produce, zice omul de știinţă. Adică, percepem această lume de dincolo de simţurile noastre doar prin ricoșeu, aș zice eu, ca un laic în de-ale fizicilor contemporane.

Când v-aţi întâlnit cu sculptura? A existat acel declic, acea revelaţie la o anumită vârstă, acea formă de atracţie irezistibilă? A fost o stare indusă, provocată de un ceva intraductibil care ne traversează, la răstimpuri, viaţa?

 Cu sculptura m-am întâlnit, literalmente, abia când eram în liceu. Până atunci, nu știam că există așa ceva, deși modelasem, în copilărie, din lutul de pe uliţa noastră, înmuiat după ploaia de vară, fel de fel de drăcovenii. Inclusiv biluţe pe care le înfigeam în joarde de salcie și le catapultam pe geamurile vecinilor, unde, când nu erau așa mari, rămâneau doar lipite, alteori, trosnea și sticla, spre disperarea adulţilor care monitorizau pagubele.

În liceu, prin tânărul profesor de desen, apărut din nu știu care univers străin nouă, copiilor clasei muncitoare, am luat, pentru prima dată, contact conștient cu arta plastică. Pentru mine, odrasla rătăcită a unui fost deţinut politic, această întâmplare a însemnat un eveniment crucial și norocos, în același timp. Mi-a focalizat energiile și aspiraţiile înspre ceva pozitiv, o libertate dorită din străfundurile fiinţei mele. Altminteri, prin mediul din care proveneam, aș fi avut toate șansele să iau calea infracţională, cea a unei forme de haiduceală contemporană. Modelul proxim al tinerilor din suburbia de unde proveneam (cartierul ștrandurilor din Fabric) era cea de bișniţar, proxenet sau, în cel mai bun caz, șofer de camion, dacă nu-ţi reușea performanţa de-a deveni un bun electrician.

Cum aţi trăit exilul? Vorbiţi-ne puţin despre stranietatea străinătăţii, despre tulburătoarea grefă identitară, despre durere, despre depresie și tot ceea ce urmează de aici, despre un posibil și de dorit refugiu în altceva. În literatură, poate.

Exilul l-am trăit în două forme concomitent: una ușoară și una extrem de dificilă. Să mă explic, deci: pe de-o parte, mi-a fost ușor, doar am venit pe lume ca exilat. Apartenent al unei așa-zise minorităţi conlocuitoare, pe teritoriul unei ţări vecine. Ca să fim sinceri, nicio ţară de pe lume nu-și iubește minorităţile, nici cu românii nu e altfel. Și asta din cauza faptului că ele îţi destabilizează identitatea și unitatea naţională. Depinzând de condiţiileistorice, uneori, mai mult, alteori, ceva mai puţin. După cel de-al doilea mare război, noi sârbii, am ajuns dușmanii românilor (așa au decis alţii!). Unii dintre ei, la sârbi mă refer, au devenit căţelușii și pupincuriștii acelui regim catastrofal pentru toţi (stalinist, ca să fim în  clar despre ce vorbim), iar alţii nu. Ai mei erau din a doua categorie. Închisori, Bărăgan, Canal, exmatriculări, excluderi, neprimire de cartelă – când toată viaţa era pe cartelă. Foametea și frigul au fost însoţitorii noștri de bază. În felul acesta, se înţelege doar, că eram, de mic, o fiinţă exilată. Ce face exilatul în fiecare clipă, în somn sau când e treaz? Produce strategii de supravieţuire, cu alte cuvinte, îi zbârnăie mintea. Cât de tare? Mult mai tare decât cea a unui majoritar, adică, a unuia care nu este încadrabil în minoritatea conlocuitoare. Este o lege compensatorie firească sau, dacă vreţi, nefirească, absurdă. Pentru mine a fost, mai degrabă, nefirească, dar, hai să zicem, devenită, cumva, normalitate.

Ceea ce mi-a fost, însă, foarte greu în exil, era acea stare care nu se mai termina. Cei care au făcut armata mă vor înţelege când spun că aveam sentimentul că sunt într-o veșnică stare de planton. Adică, un act de veghe, în poziţia de stat în picioare, drepţi, care nu se mai termină. Te mai muţi tu de pe un picior pe altul, când nu te vede nimeni, dar ţi-e mereu foame, ţi-e frig și ești al naibii de obosit. Și, ce este cel mai nasol, e faptul că nici nu știi când ţi se va termina misiunea, mai precis, clipa când vor veni să te schimbe – dacă vor veni.

La începutul vieţii mele de exilat, nu am visat la literatură ca la un refugiu. Îmi căutam, mai degrabă, ceva concret, un loc al meu, o patrie, un neam, undeva, să am sentimentul că aș fi acasă, că aș fi cu ai mei. Nenorocire! Am bătut toată coasta europeană a Mediteranei, din Grecia până în sudul Franţei și al Spaniei, încercând să prind o urmă de rădăcină. Acolo unde aș fi vrut cel mai mult și cel mai tare să mă așez, în Dalmaţia iugoslavă – loc de unde erau bunicii după mamă –, nu se mai putea, acea ţară era scăldată în sânge fratricid vărsat. Ţară, pur și simplu, pulverizată și cuprinsă de o ură care luase dimensiuni apocaliptice. Unde dracu să te mai așezi acolo? Pentru o vreme, ca surogat, am ales Sudul Franţei.Între timp, tot ca un exerciţiu compensator, încercam să iubesc România, eu, sârbul Bata Marianov. Le spuneam nemţilor cum că, noi, vezi doamne, românii, nu suntem un popor de ţigani, că suntem o ţară latină, cu o tradiţie milenară, că i-am dat pe Brâncuși, Eliade și Cioran și…atunci, lăsam o pauză retorică, privindu-i în ochi pe nemţi, ca să le văd reacţia: „Am fost singura ţară din Europa cuprinsă de flăcările celui de al doilea război mondial, care nu și-a dat evreii la Auschwitz.” Nemţii mă priveau glacial, unii dintre ei dădeau din cap a înţelegere. Alţii mă întrebau neîncrezători „Dar cum e cu lipsa de democraţie, cu sărăcia sau corupţia?” ”Astea sunt din cauza voastră, le spuneam, dacă bunicii și taţii voștri nu ar fi făcut ce au făcut, eu acum eram bine mersi, la casa mea, în ţara mea și nu ar fi trebuit să stau cu mâna întinsă ca un milog.”

Nu știam încă, pe vremea aceea, de Holocaustul românesc, despre așa ceva nu s-a vorbit pe vremea tinereţii noastre. Nimeni nu a pomenit de faptul că și românii s-ar fi dedat la astfel de atrocităţi și politici de purificare etnică. Ce-i drept, mai auzeai câte un vers, scris chiar de mari poeţi români, ca Mircea Ivănescu, de exemplu, spunând despre români: ”Un popor bun și blând/ de trădători”, dar știam, că, de fapt, românii nu pun mâna cu ușurinţă pe cuţit sau pe topor. Până la urmă, s-a întâmplat ce s-a întâmplat:  chiar românii, cei de la conducere, mi-au pus botniţa la gură, lăsându-mă fără argument în ultima mea redută, cea a unei minime demnităţi umane și creștine. Căci a veni din ţara străzilor desfundate, fără șosele la nivel european (mai nou, cu căi ferate la nivel de sec XIX), o ţară care arăta ca un imens orfelinat (pe vremea aceea, mai mult ca acum), nu prea era o carte de vizită care să-i fi făcut pe nemţi să-ţi cumpere o sculptură… ”Da, dar știţi, Brâncuși!” ”Brâncuși e francez”, răspundeau ei cu ignoranţă, atunci când nu te întrebau, cu mirare, dacă România este cumva ţararromilor. Neamţul de rând chiar așa credea.  Și crede în continuare.

De ce aţi optat pentru a vă întoarce în ţară? De ce tocmai la Gărâna?

La această întrebare am răspuns cândva unui jurnalist și nu am altul mai bun. E ca și când ai întreba pe un beţiv de ce nu se lasă de băutură, iar el îţi răspunde: “Păi, acuma să mă las, după ce am cheltuit atâţia bani pe alcool?” La Gărâna mi-a plăcut că este încă multă natură și liniște, mai ales când pleacă orășenii.

Ce reprezintă Gărâna pentru Bata Marianov? Dar festivalul de sculptură de la Gărâna?

Gărâna reprezintă pentru mine ultimul bastion de retragere, nu mai am unde să fug. Anii mi s-au scurs tot alergând și căutându-mi locul. Nu știu, de fapt, dacă e locul meu, dar mă fac că este. Nu am ceva mai bun. Iernile sunt grele, oamenii, mă refer la foștii băștinași, plecaţi în Germania după ’89, trăiau ca popândăii în casele lor ce semănau cu niște buncăre, de unde nici nu vedeau cerul. Eu mi-am modificat imobilul substanţial, am spart regula și-am trântit niște terase mediteraneene de unde se vede trei sferturi din bolta cerească. Vara e superb, dar iarna se răzbună. N-are importanţă, dacă jumătate din an văd cerul înstelat și luna sunt fericit.

Aţi făcut un pelerinaj de aproape o lună, în 1999, pe Muntele Athos, aţi fost tentat să rămâneţi acolo. Spuneţi undeva că, aflându-vă la mănăstirea sârbă Hilandar, pe Muntele Sfânt, aţi fost la un pas de-a lua o decizie pe muchie de cuţit. A rămâne sau nu, pentru tot restul zilelor, pe Athos. Intră acest fapt tot în aura de nonconformism cu care i-aţi obișnuit pe apropiaţi, nu-i așa?

Da, cu Athosul a fost, precum ziceţi, mă bătea gândul să rămân acolo pentru tot restul zilelor, dar nu ca să pun încă o dungă aurei de nonconformist. Se adunaseră atâtea lucruri urâte pe capul meu, la acel sfârșit de mileniu, că îmi venea mai degrabă să-mi pun ștreangul la gât. Cred că am făcut bine că n-am rămas. Nici acolo nu era locul meu. Am o fire neascultătoare, de insurgent, dacă rămâneam, până la urmă, mă certam cu popii, cu biserica, cu toată lumea aceea care se dă drept smerită. Unii sunt cu adevărat, alţii mai puţin, mai ales aceia care au vreun rang sau funcţii prin mănăstiri, nu din cele duhovnicești, ci administrative. Nu-i suport pe cei din administraţii, clasa conducătoare, cum s-ar zice. Sunt un om de capul meu, nu suport niciun fel de tutelă sau curatelă. Așa îmi este firea. Și căsnicia mi-a eșuat tot din acest motiv. Când am plecat de la Hilandar, după ce am vorbit mult cu Părintele Ioan, un monah de, atunci, nouăzeci și doi de ani, care îmi devenise un fel de duhovnic. Bătrânul mi-a spus așa: „Măi, lunganule, eu cred că tu aștepţi prea multe din partea noastră, nici noi nu suntem altceva decât oameni…Du-te, locul tău nu e aici. Dumnezeu, Cel care ne-a creat pe toţi, o fi având un plan și pentru tine…” Am plecat, zicându-mi că aș putea deveni un fel de anahoret fără mănăstire. Bineînţeles că nu mi-a reușit figura. Am păcătuit în continuare, mai păcătuiesc și acum. Numai că, atunci când mă compar cu alţii, îmi vine să exclam, chiar fără falsă modestie, cum c-aș fi aproape un înger și nici măcar din cei căzuţi. Îmi trece, evident, destul de repede emfaza și redevin la acea ipostază pe care, cred, nu mi-o poate nega nimeni: aceea a unei persoane cu un rol precis – poate chiar unul avizat și autorizat anume –, acela de martor.

Care-s temele dominante ale perioadelor sculpturii create de Bata Marianov? Dar stilistica expoziţiilor de până acum?

Despre arta pe care am făcut-o și pe care încă mai simt că trebuie s-o fac, nu vreau să vorbesc. Nu că n-aș putea, e adevărat, poate ceva mai greu și cu un anume efort. Numai că nu vreau, nu sunt dispus să-l fac. De ce l-aș face? Adică, criticilor, istoricilor de artă, managerilor, directorilor de muzee și curatorilor, să nu le mai las nimica de făcut? Chiar să aibă totul mură-n gură, încât să-și încaseze, să zic așa, pe gratis, salariile și onorariile pipărate pentru partea teoretică a muncii mele? După ce m-am chinuit rupându-mi spatele și tocindu-mi picioarele până dincolo de genunchi, alergând ca un bezmetic pe șoselele Europei, dormind în camion și mâncând din traistă, să le mai dau și asta pe tavă?

Ce relaţie aţi avut cu bunicii? Dar cu părinţii? E importantă familia în formarea personalităţii?

Doar cu bunicii după mamă, cu cei veniţi din Dalmaţia, în preajma primului război mondial, pe vremea Austro-Ungariei, mutându-se practic dintr-o regiune a Imperiului în alta. După aceea, a venit România Mare, pentru ei o altă străinătate, a cărei limbă n-au reușit s-o înveţe, așa cum înainte nu știau nici ungurește sau nemţește. Erau oameni simpli, dela ţară, care trăiau într-un sat sârbesc. Și în acel sat sârbesc erau străini, ei vorbind altfel,  un dialect incomparabil mai frumos. Mai târziu, când am început să înţeleg câte ceva din viaţă, îmi aduceam aminte de cum vorbeau bunicii și mi se părea că aud respiraţia Mării Adriatice. Un ceva inconfundabil, pe care numai acolo îl găsești. După acel ceva am alergat o viaţă întreagă fără să-l fi găsit. Nu-i bai, ar zice bănăţeanul, poate data viitoare. Pe bunicul după tată nu l-am cunoscut. Nu l-a cunoscut nici tata. A plecat în America ca să câștige dolari, când tata avea doar trei ani și a uitat să se mai întoarcă. Nici asta nu-i bai, a zis și bunica, bănăţeanca, după ce s-a remăritat și a aflat că primul bărbat îi murise beat, în cocioaba unei negrese din slamurile Detroitului, alcoolică, ca el.

Despre familie am cea mai bună părere. E lucrul cel mai important din viaţa omului. Totul e să ai noroc și să nimerești peste cine trebuie. Nu există nicio regulă, este o taină, o alchimie despre care știm puţin. În general, umblăm ca orbii și ne fălim cum că am știut să alegem (sau nu). Pe naiba, prost să fii, noroc să ai, sună zicala. Vezi femei frumoase, sensibile și inteligente stând cu niște bădărani proști sau invers. După ce criterii se întâmplă asta? Care este regula? Se zice că, în viaţă, două lucruri sunt importante: profesia adevărată și partenerul adecvat. Nu toţi au norocul să le afle pe amândouă. Există amărâţi care nu le au pe niciuna dintre ele.

Dar iubirea? Ce reprezintă pentru Bata Marianov femeia?

Exact aceeași părere am și despre iubire. Cum aș putea ca să n-o pun pe primul loc pe scara valorilor umane? Stimată doamnă, sunt numai un biet heterosexual, de aceea îmi place femeia cel mai mult și cel mai mult din viaţa aceasta în care trăim vivipar. Pentru că sunt așa cum sunt, cu datele mele personale și native, am și toate dezavantajele provenitoare din această stare de lucruri. Femeia a fost și este pentru mine destinaţia sau, dacă vreţi, ţinta proximă, halta cea mai apropiată– dacă nu cumva, uneori, și victima de lângă mine. Ce aș fi putut iubi altceva dacă nu femeia, poate, tramvaiele sau avioanele? Să fim serioși, stimată doamnă, nu-mi pare rău că e așa cum este!

Sunteţi conștient de faptul că cei care vă vor citi paginile de proză vor încerca să facă legătura cu sculptura dumneavoastră? Sunt ele interconectate?

M-am gândit și eu la aspectul acesta și mi-ar fi plăcut să fie așa, dar, din păcate, nu e. Sculptura este ceva absolut independent. Să vă dau un exemplu: în tinereţe, când l-am descoperit pe Michelangelo, m-am grăbit să-i citesc și sonetele, ba mai mult chiar, am învăţat italiana cu al ei superb dialect toscan, în care sunt scrise acele sonete, zicându-mi să fiu cât mai aproape de marele Buonarotti. Spre surprinderea mea, am descoperit un cu totul alt Michelangelo. În poezie se lamenta, era plângăcios, își exhiba suferinţa, ce mai, era atât de uman încât îţi venea să-l iei în braţe și să-l mângâi pe creștet. Nimic din titan, din eroul care fiinţează în ipostaza de sculptor sau pictor al Capelei Sixtine. Am și o explicaţie a fenomenului: arta plastică, în special sculptura –până la nivelul inclusiv al artei moderne –, este tonică și viguroasă, chiar eroică. Este așa pentru că, fiind emanaţia unui flux energetic, ea nu poate fi altfel. Ca să poţi da glas lamentoului sau altor negativităţi, cum ar fi criticismul de toate felurile, spre exemplu, trebuie să faci altceva, bunăoară, de ce nu, să scrii eseuri, pamflete sau studii critice. Chiar și poezie, și, atenţie, de ce nu, artă postmodernă. Este la fel cu muzica, nu poţi cânta împotriva a ceva, a războiului, să zicem, dar poţi crea un imn pentru pace în toată frumuseţea lui. Nici arta plastică nu poate fi, nu-și are raţiunea de-a fi împotriva a ceva. Ea nu poate fi decât afirmativă, creatoare, dumnezeiască, bunăoară. În postmodernitatea contemporană poţi face orice, fiindcă ea nu mai are principii, criterii sau axiologie, dar, înainte de toate, nu mai are stil. Cred că scrierile mele (nici măcar nu știu cărui gen aparţin ele, de fapt) nu are rost a fi aduse în legătură cu practica formei. Forma este iubire. Nu poţi sculpta un trup de femeie – sau oricare altă formă – dacă nu iubești esenţa femeii, trupul ei, viaţa ei. Tot restul – inclusiv logosul – poate fi și altceva. Am început să scriu ca să pot protesta, pentru că nu am vrut să-mi degradez opera în obiect de protest, adică, în proprie disoluţie. De aceea, nu mă consider contemporan și, de aceea, acești lamentabili maheri din ziua de azi, nici nu au ce face cu mine. Dar nici eu cu ei. Punct!

Vă place să râdeţi? Pun această întrebare pentru că vă simt ca fiind o persoană extrem de serioasă… Ce loc ocupă râsul în viaţa lui Bata Marianov? Dar plânsul?

La acest punct, aș răspunde cu un frumos citat din Grădina lui Epicur a lui Anatole France, pe care, dealtfel, l-am pus și ca motto al ultimei mele cărţi, cu titlul Exerciţii de convalescenţă virilă.

”…Ironia și Mila sunt două bune sfătuitoare: una, zâmbind, ne face viaţa plăcută; cealaltă, plângând, ne face viaţa sacră. Ironia, pe care o invoc, nu este crudă. Ea nu-și bate joc nici de dragoste, nici de frumuseţe. E blândă și binevoitoare. Râsul ei calmează mania, și ne învaţă să-i luăm peste picior pe cei răi și pe cei proști, căci altfel am putea avea slăbiciunea să-i urâm…”

Ce a însemnat prima carte a lui Bata Marianov, Trecerea nimicului prin ceva, editată şi tipărită în Bucureşti, la Editura Crater? Urmează ciclul de romane Snopul nelegat? De ce snopul? De ce mai multe romane, dispuse ca-ntr-un snop?

 Prima carte (Trecerea nimicului prin ceva) a însemnat un fel de legalizare a mea în postura de certăreţ, de cârcotaș, dacă vreţi. “Lasă naibii circularele astea pe care ni le tot trimiţi și scrie o carte”, îmi spunea Pavel Șușară, la un moment dat. El mi-a găsit editorul, el mi-a făcut corectura cărţii și, după aceea, prima lansare, la Librăria Eminescu din București. Așa am ajuns scriitor, în ciuda multor “condeiași” de profesie care îmi spun că ar fi mai bine să mă ţin de daltă decât de condei. La care eu le răspund, ca să-i liniștesc, mai ales pe cei ironici, cu sintagma aceea răutăcioasă și înţepătoare: “Cel mai bun scriitor printre sculptori și cel mai bun sculptor printre scriitori.” Eu le zic: “Măi, băieţi, nu sunt concurentul vostru, eu sunt doar un mărturisitor, un sculptor alfabetizat. Vă vin în întâmpinare ca să vă fiu de folos, poate, cu câte un cuvânt mai proaspăt, care-i problema?” Iar inculţilor și semianalfabeţilor telurici, din branșa mea, care nu știu să articuleze, nu o idee, nici măcar un gând banal, și de care, uneori, mă rușinez când trebuie să spun că am fost sau că mai suntem colegi, le spun așa: “Măi, nu vă bucuraţi prea devreme, de mine n-aţi scăpat, încă nu mi-am pus barda în cui. Stau cu ochii pe voi.”

Între prima carte și Snop au mai existat scrieri, două chiar publicate: Pe drumul spre La mancha și Dialogurile (Un sculptor care vorbește) împreună cu Mihaela Cristea. După aceea a apărut Lauri de plastic, despre care Adam Puslojic a zis că e roman mozaical. A fost tradusă și în limba sârbă și lansată la Belgrad. M-au rugat să accept a fi membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia. Când m-am întors, le-am povestit românilor din Timișoara ce am păţit acolo, cu lux de amănunte. Le ziceam: “Știţi voi pe unde am ajuns? Am fost la Francuska nr. 7, la tribuna de unde am vorbit. Au mai luat cuvântul, cu ani în urmă, tot acolo, Ivo Andrici, Vasko Popa, Danilo Kiš și mulţi, mulţi alţi mari scriitori sârbi. Ulterior am devenit și membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Membru al Uniunii Artiștilor Plastici sunt de 45 de ani, iar, acum, în total, membru a trei Uniuni de la care n-am niciun folos, în afara faptului că le plătesc cotizaţii. Înainte de a pleca în pribegie, de la UAP-ul românesc nu am avut nimic. Nici atelier, nici vreo bursă, nici vreo călătorie de studii prin ţară sau străinătate, nu m-au pus în vreo comisie. Niciodată! Nimic! Ca și când n-aș fi fost de-al lor. De-ai lor erau alţii, secretarii de partid și tovarășii, veșnicii președinţi de filială, nu vreau să-mi amintesc. Numai ei primeau comenzi să facă busturi și monumente, și înainte și după ’89.

Ce relaţie aţi avut cu Sorin Titel? Cu alţi scriitori? V-au influenţat în vreun fel scriitura?

Pe Sorin Titel l-am frecventat în tinereţea mea, eram prieteni (nu cum sînt cei de azi, pe facebook , ci din cei pe bune). Sorin ţinea o casă deschisă și venea multă lume acolo, nu chiar așa de multă ca pe reţeaua de socializare americană (deși era, totuși, un precursor al unui fel de facebook ceva mai natural). Nici nu era greu, Sorin era un tip cu multă căldură sufletească, deschis și inteligent. Am câteva cărţi de la el, primite cu dedicaţie. Sincer să fiu, nu le-am citit atunci, ci mult mai târziu. La vremea respectivă, nu eram conștient de faptul că prietenul nostru, al multora, era un mare prozator român. Acuma sunt convins. În sensul acesta, cred, nici nu a putut să mă influenţeze scrisul lui. Atunci, în acei ani, eu mă străduiam să recuperez multe, prea multe, restanţe avute din cultura universală: Platon, Camus, Dostoievski, proza americană etc. Scrisesem unele versuri în adolescenţă, ca mulţi alţii, dar nimic consistent. Eram doar un tânăr sculptor care promitea.

Scrieţi și poezie? Vă consideraţi un cititor avizat de poezie? Aţi definitivat în 2014 și publicat, sub formă de samizdat, culegerea de poezii Serenadă pentru surzi.

Poezie scrisesem, precum am zis, sporadic, așa fac și acum. Nu mă pot considera un avizat cititor de poezie. Probabil că nu am aparatul poetic prea bine dezvoltat. La mine, poeziile sunt, mai degrabă, așa cred, niște poeme mai lungi, ceva povestit cu un anume tâlc, într-o anume cadenţă. Uneori, aud niște ritmuri de cuvinte, cu o anume muzicalitate, o sonoritate căreia încerc să-i aflu un impact ideatic. Dacă așa ceva este poezie sau nu, n-aș putea să spun.

Care este poetul preferat și cum l-aţi descoperit?

Baudelaire – l-am descoperit foarte devreme, pe când eram adolescent. Îmi place și acum, poate, mai ales acum, când îmi reușește performanţa să-l citesc chiar în original. Îmi plac toţi simboliștii francezi, pentru că fac parte din generaţia de intelectuali români care a fost francofonă.

Revenind la artele plastice, există un pictor sau un sculptor care v-a marcat? Aveţi discipoli?

Brâncuși, fără doar și poate. Preluându-i și filozofia vieţii, atunci, în tinereţe, a trebuit, ulterior, să lupt din răsputeri să scap din câmpul său gravitaţional. Este fatal să rămâi doar un epigon, pe lângă el – mai ales pe lângă el. Brâncuși a condensat expresia estetică la maximum. Nu mai poate fi loc pentru nimeni în preajma lui. Avem de-a face cu artistul cel mai egoist din toate timpurile.

Nu știu dacă am sau nu discipoli, acest lucru mă preocupă cel mai puţin, acum, în această stare de brambureală generală, când se întâmplă și fenomene anapoda. Vezi, bunăoară, și artiști mai bătrâni care încep să-i imite pe cei mai tineri ca ei. Mai ales când e vorba de noile medii.

Vă consideraţi bănăţean, sârb sau câte puţin din fiecare?

Ehe, asta e o întrebare extrem de delicată. Când sunt întrebat, în ultima vreme, răspund cam așa: “Nu, dom’le, eu nu sunt nici sârb, nici român, nici bănăţean, nici neamţ sau altceva de prin zona asta. Eu sunt extraterestru.” Și, după ce-i las pe interlocutori în ușoară nedumerire, adaug, cu cea mai mare seriozitate: “Eu sunt de pe Andromeda…”.

Îmi aduc aminte de chinurile bietului Emil Cioran, vizavi de această temă. De multe ori, când se afla în societatea românească, cu patrioţi de trei lulele, instinctiv, avea tendinţa să critice românitatea, tocmai din cauza semidoctismului în manifestare. Era apostrofat, cam în felul următor: – Domnule Cioran, la urma urmei, și d-voastră sunteţi român. La care, el răspundea cam plictisit: – Nu, do’mle, eu sunt mongol.Ca să nu-l imit întru totul pe Cioran, spun că sunt extraterestru.

Scrieţi direct în română sau traduceţi textele din limba sârbă? Am văzut că ultimul roman a fost publicat prima dată în sârbă, apoi în română. Aveţi, prin urmare, din start, două tipuri de cititori. Diferă ei prin ceva anume? Cum i-aţi defini, în calitatea dumneavoastră de romancier?

Sunt scriitor de limbă română, pentru că este limba culturii în care m-am format și pe care o stăpânesc cel mai bine. Citesc în mai multe limbi, dar, de scris, cel mai la îndemână mi-e româna. Coada dracului, e adevărat, am scris-o pe sârbește, dar nu mi-a fost prea ușor. Varianta românească nu am tradus-o, ci am rescris-o. A fost o aventură pe care nu mai am chef s-o repet… Mai era ceva, făcându-mă sârbii membru al uniunii lor, am simţit un fel de responsabilitate, deci, prima carte care era, să zic așa, pe ţeavă, a fost Coada dracului și am dat-o pe sârbește. Dar, a doua oară, nu mai încerc. Rostul lucrului este să-l poţi face cât mai ușor, nu mai greu.

Cum rămâne cu supa de duminică, cu sosul de mărar sau de hrean? Vă tachinez, știu că nu vă place să reduc totul la două expresii gastronomice, dar am impresia că ele forează adânc, în subsidiarul scrierilor lui Bata Marianov, ca un fel de borne puternic luminate, după care vă ţineţi, să nu pierdeţi direcţia. Direcţia stilului… Am dreptate?

Nu știu exact cum e cu Supa de duminică și celelalte sosuri. Ele îmi vin, pur și simplu, de undeva și nu pot fără ele…Adică, cred că aș putea, dacă m-aș forţa să le dau la o parte, dar de ce s-o fac? Dacă îmi vin, n-au decât să vină, e dreptul lor…Când mă voi întoarce pe Andromeda, o să le povestesc celor de acolo, ce fac cei de pe planetă, cum mănâncă, cum beau lichide, cum se împerechează sau cum își sparg capetele.

Nu v-a tentat niciodată să intraţi în politică?

În politică? Doamne ferește!…Adică, să mă dau cu secăturile astea care mint, fură și se toarnă unii pe alţii? Sau, și mai rău, să ajung intelectual pupincurist care să nu facă altceva decât să le ţină de șase acelora care spoliază ţara? Nu! Mulţumesc!

În 2009, aţi avut o expoziţie retrospectivă la Muzeul de Artă din Timișoara, sub același titlu intrigant, Snopul. Expoziţia a fost însoţită de o monografie, de un impresionant album jubiliar. Ce va urma? Nu veţi părăsi zona fertilă a artelor plastice, sunt convinsă.

Nuuuuuuuu! Precum spuneam, încă nu mi-am pus barda în cui.

Dacă ar fi să puneţi un epilog acestui interviu, care ar fi acesta?

Doamnă dragă, uitaţi-vă de jur împrejur, vedeţi doar că suntem în plină noapte… Ce fărâmiţat și greu ne este somnul. Ce putred este aerul pe care-l respirăm! Dar…, dar cocoșul va cânta în curând ! Nu știu exact când, nimeni nu știe exact lucrul acesta.

Sculptor Bata Marianov, Paști 2016.