Cei doi pictori s-au născut în țări diferite, la un secol unul de altul: Paul Cezanne (1839-1906) în Franța, Horia Bernea (1938-2000) în România. Au avut însă aceeaşi dragoste pentru un singur deal (nu același) şi, mai ales, aceeaşi râvnă în a-l picta de nenumărate ori, fie la diferite ore ale zilei, când lumina cade altfel, fie în anotimpuri diferite, când vegetaţia şi / sau zăpada dau alte culori peisajului, ori cu paleta fixată în unghuri diferite de privire. Dealul lui Horia Bernea este la Poiana Mărului, Judeţul Braşov, cel al lui Cezanne este în Aix-en-Provence, unde s-a născut pictorul.
Referindu-se la Horia Bernea, N. Steinhardt, în articolul „Dealul Universal şi românesc al lui Horia Bernea” din volumul „Incertitudini Literare” (Ed. Dacia Cluj Napoca, 1980, pg 200-205), dă o altă explicație, pe care eu am extins-o și în cazul lui Cezanne. Dacă ar fi vorba numai de variaţiuni pe o temă, totul s-ar rezuma la un exerciţiu tehnic. Dar, nici la Horia Bernea (nici la Cezanne) nu e vorba numai de diferențele de culori şi unghiuri de lumină, ci la ambii, dealul reprezintă un „model” de univers. Iată câteva fragmente din articolul respectiv:
Horia Bernea, stăruind asupra dealului, n-a vrut (deşertăciune a deşertăciunilor) să arate cât de măiestrit poate schimba, înmulţi, preface, reconstitui un luctru. Conştient sau nu, voit ori nevoit, a exemplificat „pe viu” că infinitul ne stă la îndemână, sălăsuieşte în fiecare parte, porţiune sau părticică a totalului. Pictura sub penelul său demonstrează ceea ce muzica ne spune de mai multă vreme şi – pe calea sunetelor- e mai uşor de captat: nu numai „unităţile” care alcătuiesc un „tot” sunt infinite sau tind spre infinit şi nu numai posibilităţile de a le combina nu au limită, dar şi „atmosfera” on care iau fiinţă şi durează se poate schimba ad infinitum – din străfunduri şi pe deplin. …//…
Bucuria de a-l picta (dealul, n.m ) şi bucuria de a-l privi sunt şi ele nemărginite. Se învrednicesc amândouă de o altă stranie (şi minunată) însuşire a infinitelor: nu se menţin la un anumit nivel, nu rămân la un anumit (fie el şi foarte ridicat) grad de intensitate. Bucuria creatorului şi bucuria privitorului sunt în constantă creştere, participa şi ele la inepuizabilitatea nesfârşitului”
Da, această bucurie de a privi şi re-privi, de câte ori am avut ocazia, tablourile „Mont Sainte-Victoire” a avut-o probabil şi Cezanne însuşi. Când am fost la Aix en Provence, am văzut celebrul deal în realitate. Era un simplu deal, dar, privindu-l, am revăzut imaginile pictate de Cezanne, adânc gravate în memoria mea afectivă.
În încheiere, făcând o comparaţie cu mai multe opere de artă -nu şi cu tablourile lui Cezanne- N. Steinhardt ne învață: „Căci ce sunt scaunul acela atât de galben al lui Van Gogh ori Dealul cu o mie şi una de de fete al lui Horia Bernea ori o natură moartă de Chardin ori merele lui Luchian de nu o proiectare a eului, a inimii carec e „ochiul cerului”? Să luăm aminte: împărăţia infinitului începe înlăuntrul nostru.”
Pe măsura ce timpul trece, căutam infinitul cuibărit în noi înșine, cei care am fost, suntem și, poate, vom fi și mâine.
