Cu ce mâncăm?

Am avut recent, în avion, o experienţă care mi-a adus aminte de celebra fabulă a lui La Fontaine „Le Renard et la Cigogne”: o vulpe o invită pe barză la masă şi îi oferă mâncarea într-o farfurie plată, nepotrivită ciocului berzei. Aceasta, ca să se revanşeze, o invită pe vulpe şi o serveşte cu o trataţie pusă într-un vas cu gât lung, accesibil berzei, dar nu şi vulpii.

Întâmplarea din avion mi-a reamintit şi de experienţa avută cu ani în urmă, la Paris, într-o deplasare de serviciu. S-a organizat într-o seară o masă la un restaurant unde mâncarea trebuia consumată fără tacâmuri. Experienţa a fost interesantă şi distractivă, dar trebuie să recunosc că nu a fost uşor să ne descurcăm, noroc că personalul restaurantului ne-a sugerat tuturor idei salvatoare.

Ar fi poate indicat, înainte de a povesti întâmplarea din avion, un mic istoric al tacâmurilor: prima ustensilă apărută a fost lingura, după care s-a inventat „o prelungire a degetelor”, furculiţa, folsita întâi de egipteni doar pentru ofrande şi, mai târziu, la bucătărie. Prin secolul 7, nobilimea din Orientul Mijlociu a început să folosească furculiţe şi la masă, semn al „etichetei burgheze”. În secolul 11, furculiţele au ajuns în Italia, unde abia după cinci secole au fost folosite în mod curent. În 1600, în Italia, clasele superioare meargeau în vizite cu propriile tacâmuri, aşezate frumos în cutii, obicei care a fost introdus şi la curtea franceză. Încetul cu încetul, civilizaţia occidentală a adoptat folosirea tacâmurilor: furculiţa, cuţitul, lingura şi linguriţa, la care s-au adăugat apoi „derivatele”, folosite pentru cosumarea pescăriei şi a altor specialităţi.

Secolele 20 si 21 ne-au readus, cu restaurantele „Fast Food”, la folosirea „degetelor” în loc de furculiţe! Pentru industrie e economic, ce mai contează higiena?

Şi acum, povestea mea. Pe avioanele canadiene şi americane, în cursele nord americane, în preţul biletului de avion nu intră mâncarea, ca înainte. Lumea, în general, vine cu preparate fie de acasă, fie cumpărate din aeroport. Avionul oferă, contra cost, o gamă de gustări, printre care felii de pizza, sandwich-uri şi altele. Pasagerii, în general, mănâncă cu mâna. Din păcate însă, unele din felurile pe care le cumperi în avion nu se pot mânca cu mâna. A fost cazul meu: am comandat o supă de pui Campbell, stil oriental (s-o fi putut mânca cu beţişoarele???), venită într-o cupă de carton, cu praf de supă şi fidea creaţă uscată peste care stewardesa a turnat apă fierbinte. După 5 minute supa se putea consuma. Da, dar cu ce? E drept că mi s-a dat o trusă care conţinea tacâmuri de plastic învelite într-un minuscul şerveţel, 1 pacheţel de sare şi unul de zahăr. Cele trei tacâmuri erau: un cuţitaş, onorabil, o furculiţă fragilă şi o linguriţă. În „garnitura” de tacâmuri de plastic nu exista lingură de supă, dar supa se poate mânca şi cu linguriţa, mi-am spus, capătă gust de copilărie!

Văzusem linguriţe de plastic de diverse dimensiuni, aşa că, la început, nu am observat cât de mică şi plată era linguriţa din trusa oferită de stewardesă. Am realizat asta numai când am încercat, fără succes, să iau supă cu ea. Cred că nici altceva nu s-ar fi putut consuma cu miniaturala „paletă”, numită de ei „linguriţă”. Poate că era numai de amestecat zahărul în cafea! M-am uitat la o vecină care comandase şi ea supă şi am observat că nici n-a deschis trusa de tacâmuri, şi-a scos direct din poşetă o linguriţă mare de plastic. Vecina ştia, o păţise deja!

Trebuie să recunosc că momentul, deşi neplăcut, m-a amuzat şi că experienţa de la restaurantul istoric din Paris mi-a ajutat. Furculiţa cea debilă a servit, rupându-se de altfel, la consumarea cârlionţilor inseparabili de fidea, iar la sfârșit a fost băut lichidul. Supă în etape: seria întâia – pastele făinoase, seria a doua – zeama.

Până acuma umblam în geantă cu un cuţitaș de plastic, ca să tai eventual o prăjitură când merg cu cineva la cofetărie. De aici încolo voi purta cu mine şi o linguriţă mare de plastic: linguri de supă de plastic nu există, iar cu metal în geantă, la avion, n-ai voie…