Condiția voyeuristică a spectatorului. Pentru regizorul de teatru Radu Afrim spectacolul este un pretext estetic. Dincolo de poveste, spectacolele lui Radu Afrim sunt întotdeauna un regal de imagine, straturi, adâncimi, reverie. Scris de regizor, textul ”Detalii naive…”, producție a Teatrului Maghiar Csiky Gergely din Timișoara, prezent în Festivalul Euroregional de Teatru TESZT 23 – 29 mai, vădește o preocupare obsedantă pentru teatru în filigran, pentru teatru în toate manifestările lui neuitându-l nici pe spectator. Afrim reconstituie viața și moartea spectatorului, varianta sa despre ceea ce regizorul crede că este/simte/trăiește/suferă/tăinuiește spectatorul. Dincolo de aceste căutări e și o tandră ironie a regizorului – condiția voyeuristică a spectatorului, ca și cum regizorul pătrunde în taină în spațiul intim al spectatorului, în zona interzisă, în spațiul plin de fantasmele, de proiecțiile, de obsesiile spectatorului. Radu Afrim devoalează spațiul din fața scenei precum o zonă a miracolelor, a trăirilor, agonie și extaz totodată.
Regizorul știe că spectatorul nu vine singur la spectacol. Spectatorul aduce cu sine toate idiosincraziile, așteptările, obsesiile, temerile, fanteziile, backgroundul teatral. Trebuie să vezi felul în care un regizor de teatru își urmărește spectacolele atunci când le lasă din mână ca să fie jucate în fața spectatorilor, la premieră sau la orice reprezentație, să vezi spaimele, dubiile, tensiunea, ca să înțelegi cât de profundă este această preocupare: ce simte și ce vede spectatorul. E un fel de relație care se construiește în acest triunghi amoros regizor-actor-spectator. Un fel de amușinare, un fel de pândă a regizorului, ori a actorului, ori a spectatorului, căci fiecare caută ceva.
Ironia tandră cu care Radu Afrim construiește acest spectacol este poate aceasta – spectatorul simte încă înainte de a intra la teatru că are un fel de ascendent asupra regizorului-actorului, uneori spectatorul e victimă a propriei angoase, alteori își proiectează asupra spectacolului fantasmele sale, iar dacă acestea nu corespund, spectatorul devine un mic tiran în sala de teatru. E un fel de relație complicată de iubire-ură, pentru că de cele mai multe ori spectatorul e un fel de mic dictator acolo în fotoliul lui. El simte că trebuie servit, adulat, excitat. Scena actriței care cântă pe scenă și care nu este ascultată până nu își arată sânii, iar spectatorii privesc hipnotizați sânii goi ai actriței în timp ce ea vorbește, spunându-și discursul, ce are ea pe suflet. Doar așa primește atenția lor, dezgolindu-se. Spectatorul își construiește propriul lui spectacol.
În acest spațiu a intrat regizorul Radu Afrim. O reconstituire în cheie personală a vieții spectatorului, a spectatorului odată ce este în sala de teatru, pentru că abia acolo, în acel spațiu ”sacru”, spectatorul își trăiește viața sa dublă, un pasaj, o evadare. E ca un caleidoscop de scene/detalii create/imaginate cu o minuțiozitate de bijutier, surprinzând frumusețea ireală a unor cadre teatrale de un inefabil care te lasă fără respirație. Frida Khalo dansând cu Frida Khalo (dublul) în fața unui singur spectator, un copil/care devine un tip în vârstă. Scena este de frumusețe vibrantă. Pe durata întregului spectacol ai senzația unei călătorii imaginare, un amestec de burlesc, de film mut, de film noir, de thriller, de baroc, un melanj cinematografic-teatral, căci toate scenele din viața și moartea spectatorului sunt puternic impregnate de vizual, adeseori narațiunea, firul poveștii, este lăsată în urmă de estetica imaginii. Se simte plăcerea regizorului(dar și a scenografei Irina Moscu) de a compune o lumea imaginară lucrând la cele mai mici detalii. E ca și cum Radu Afrim confecționează o lume fabuloasă folosindu-se de detalii din cinema, teatru, arte plastice.
Lumea spectatorilor care vine/trăiește în spațiul din fața scenei, uneori cele două lumi – cea de pe scenă și cea din fața scenei se intersectează, trec granița. Regizorul Radu Afrim nu doar lipește cadre după cadre, narând teatral detalii din viața și moartea spectatorului (încă din prima scena – întunericul din spatele cortinei, un scaun și doar picioarele luminate ale actorului, cortina se trage și ai perspectiva sălii de spectacol, chipurile spectatorilor și felul în care fiecare înțelege/primește ceea se întâmplă pe scenă), ci se adresează spectatorului prin vocea naratorului: ”Dragă spectatorule, imaginează-ţi că eşti un martor tăcut în fundalul scenei. Eşti singurul martor. Nu ştii cum ai ajuns acolo, dar se pare că ţi-ai dorit măcar odată în viaţa ta să vezi lumea scenei din spate. Un mic voyeur amator care începând de mâine o să-şi reia locul acolo pe scaunul spectatorilor pe care n-o să-i mai vezi niciodată la fel ca astăzi. Astăzi pe ei o să-i vezi din faţă”.
Spectatorul captiv în lumea teatrului. Toate tipologiile, toate personalitățile, vârstele. Lumea spectatorilor, lumea intermediară între spectator și actori e lumea plasatoarei, lumea actorilor, a regizorilor, toate lumile astea uneori se amestecă, alteori e o coliziune între ele. Regizorul Radu Afrim a avut acces la dimensiunea unei lumi imposibil de văzut cu ochiul liber atunci când intri complet etanșeizat într-o sală de teatru, atunci când intri fără nicio vibrație, atunci când intri în sala de teatru fiind conștient de convenția teatrală că acolo, pe scenă, e o simplă însăilare de replici, oameni-actori mișcându-se pe scenă, câte o bucată muzicală, decoruri, simplă butaforie. Când ești atât de ”mort” încât ceea ce este senzorial-aproape-ireal-de-necrezut-se-întâmplă-pe-scenă și umple toată sala, toți spectatorii, atunci nu poți avea acces la această lumea, la acest spectacol. Doar atunci poți intra/înțelege/vedea acest minunat spectacol ”Detalii naive, lipsite de profunzime din viața și moartea unor spectatori”. Pentru că acolo în dimensiunea teatrului, în acel spațiu ireal, accesul se face pe bază de inimă vibrând. Pentru că doar așa poți înțelege povestea spectacolului, toată această suprarealistă poveste despre spectatorul voyeur, exhibiționist, frivol, parcă damnat, suferind pentru fiecare poveste care se petrece pe scenă de parcă ar fi chiar viața lui. De parcă acolo, pe scenă, se joacă viața lui, e pe muchie de cuțit. Un spectacol pentru spectatorul care își asumă teatrul ca pe a doua sa viață. Și cum putea Radu Afrim să ilustreze mai bine această viață fără barieră între viață și a fi la teatru decât inserând un personaj feminin (în real life Simona Croitoriu) – femeia misterioasă fumând cu gesturi elegante în sala de teatru, trăind fiecare spectacol ca și cum și-ar trăi viața. Finalmente, un omagiu adus spectatorului printr-un spectacol de o frumusețe electrizantă.
(Foto: Bíró Márton)
Detalii naive, total lipsite de profunzime din viața și moartea unor spectatori
Producție a Teatrului Maghiar Csiky Gergely Timișoara, prezent în Festivalul Euroregional de Teatru TESZT
Regie: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu; Asistent regie: Elena Gheorghe;Coregrafie. Baczó Tünde; Asistent regie: Magyari Etelka, Tar Mónika; Univers sonor: Radu Afrim; Aranjament muzical: Kiss Attila; Instrumentiști: Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Tokai Andrea, Éder Enikő, Baczó Tünde
Distribuție: Aszalos Géza, Baczó Tünde, Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csata Zsolt, Éder Enikő, Fall Ilona, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lőrincz Rita, Lukács Szilárd, Magyari Etelka,, Mátray László, Mátyás Zsolt Imre,Molnár Bence, Molnos András Csaba, Simó Emese, Szász Enikő, Szilágyi Olga, Tar Mónika, Tokai Andrea, Vass Richárd
și Balázs Márk, Czumbil Marika, Jakab Tamás, Leca Maria
