Ghershom Wald spuse:
— Eu sunt străin de toţi cei care îndreaptă lumea, dar individul acesta nu face parte dintre ei, ci e un mare realist. El e singurul care a observat la timp o mică fisură în istorie şi a reuşit să ne facă să trecem, la momentul potrivit, prin acea fisură. Nu el singur. Cu siguranţă nu. Dacă nu ar fi fost fiul meu şi tovarăşii lui, am fi murit cu toţii.
Shmuel răspunse:
— Prin operaţiunea Sinai, Ben Gurion al dumitale a legat Israelul de coada a două supraputeri coloniale condamnate declinului şi atrofierii, Franţa şi Anglia, şi prin asta a adâncit
ura arabilor faţă de Israel, convingându-i definitiv că Israelul e o seminţie străină în regiune, un instrument în mâinile imperialismului mondial.
Wald replică:
— Nici înainte de operaţiunea Sinai, arabii tăi nu erau îndrăgostiţi de Israel până peste urechi, ba din contră…
Shmuel îl întrerupse pe bătrân în mijlocul frazei:
— Şi de ce să fie îndrăgostiţi de noi? De ce ţi se pare, în fond, că arabii nu au dreptul să fie împotriva străinilor care au venit deodată aici, ca de pe o altă planetă, şi le-au luat ţara şi pământurile, câmpiile, şi satele, şi oraşele, mormintele străbunilor şi moştenirea copiilor lor? Noi ne povestim nouă înşine că am venit în ţară doar ca să „construim şi să ne construim“ în ea, să trăim ca înainte, să eliberăm moştenirea strămoşilor noştri etc. Dar spune-mi dumneata dacă există vreun popor în toată lumea asta, care ar primi cu braţele deschise o invazie bruscă de sute de mii de străini, de milioane de străini care au aterizat aici din depărtări, pretinzând în mod ciudat că scrierile lor sfinte, pe care le-au adus de departe, le promit lor şi numai lor toată ţara?
— Dacă mă placi, poţi să fii bun şi să-mi mai torni o ceaşcă de ceai? Poţi, cu aceeaşi ocazie, să-ţi torni şi ţie? Nici tu şi nici eu n-o să-i schimbăm convingerile lui Ben Gurion, fie că bem ceai, fie că nu. Shaltiel Abarbanel, tatăl Ataliei, a încercat în zadar să-l convingă pe Ben Gurion în ’48 că e încă posibil să se ajungă la o înţelegere cu arabii în privinţa alungării britanicilor şi a fondării unei comunităţi unice a arabilor şi a evreilor, cu condiţia să se renunţe la ideea unui stat evreiesc. Hm. Din cauza asta a fost înlăturat din Comitetul Exe cutiv Sionist şi de la conducerea Sohnutului, care era de fapt guvernul neoficial la sfârşitul Mandatului Britanic.
Poate că într-o zi, Atalia va avea dispoziţia necesară şi îţi va povesti despre toate astea. În ceea ce mă priveşte, recunosc şi nu mi-e ruşine, am participat la această dispută susţinând realismul crud al lui Ben Gurion, şi nu părerile nerealiste ale lui Abarbanel.
— Ben Gurion, bolborosi Shmuel în drum spre bucătărie, pentru a fierbe apa în ceainic, o fi fost în tinereţea lui un lider al muncitorilor, un fel de tribun popular, dar astăzi conduce un stat naţionalist, convins că are dreptate, şi nu a încetat să lanseze în jurul lui o frazeologie biblică goală de sens, despre înnoirea a ceea ce a fost şi despre îndeplinirea viziunii profeţilor.
Şi din bucătărie, pregătind ceaiul, ridică vocea adăugând:
— Dacă nu va fi pace, într-o bună zi arabii ne vor învinge. E doar o problemă de timp şi de răbdare. Iar arabii au timp nesfârşit şi foarte multă răbdare. Nu ne vor ierta ofensa înfrângerii din ’48, şi nici conspiraţia cu Anglia şi Franţa împotriva lor, de acum trei ani.
Ghershom Wald bău ceaiul pe care Shmuel i-l servise fierbinte, aproape clocotind, în timp ce tânărul aştepta răbdător să se mai răcească.
— Odată, acum vreun an sau doi, spuse Shmuel, am citit un articol intitulat „Limitele puterii sau al unsprezecelea soldat“. Am uitat numele autorului. Dar conţinutul mi-l amintesc: atunci când Stalin a invadat Finlanda, la sfârşitul anilor ’30, şeful Statului Major Finlandez, feldmareşalul Von Mannerheim, se prezentă în faţa preşedintelui Finlandei, încercând să-l liniştească: orice soldat finlandez poate să învingă zece mujici ruşi. Suntem de zece ori mai buni ca ei, de zece ori mai educaţi şi de zece ori mai motivaţi să ne apărăm patria când e atacată. Preşedintele Kallio s-a gândit puţin şi a ridicat probabil din umeri spunând – poate sie însuşi, nu feldmareşalului – cine ştie, poate că da, poate că fiecare soldat finlandez valorează cât zece soldaţi sovietici, toate bune şi frumoase, dar ce ne facem dacă Stalin trimite împotriva noastră unsprezece în loc de zece? Şi asta, e scris în articol, asta e problema nespusă a statului Israel. Arabii, de mai bine de zece ani, vociferează fără întrerupere despre distrugerea noastră, dar până în ziua de azi nu au investit în asta nici măcar o zecime din puterea lor. În Războiul de Independenţă au luptat mai puţin de optzeci de mii de soldaţi din cele cinci armate ale arabilor, împotriva a o sută douăzeci de mii de soldaţi, femei şi bărbaţi, înrolaţi din aşezarea aceea evreiască de şase sute de mii de suflete. Şi ce ne facem dacă într-o bună zi va veni al unsprezecelea soldat arab? Ce ne facem dacă va sta în faţa noastră o armată arăbească de o jumătate de milion? Sau un milion? Sau două milioane? Nasser se echipează acum cu cel mai bun armament sovietic, vorbind pe faţă despre o a doua rundă. Iar noi? Îmbătaţi de victorie. Îmbătaţi de putere. Îmbătaţi de înflorituri biblice.
Ghershom Wald spuse:
— Şi ce ne propune Domnia Sa? Să întindem celălalt obraz?
— Ben Gurion a greşit neglijând politica de nealiniere şi stabilind o legătură eternă de supunere faţă de superputerile occidentale, şi nu tocmai faţă de cea mai influentă, ci, de fapt, faţă de cele aflate acum în declin – Franţa şi Anglia. În ziarul de astăzi se vorbeşte de câteva zeci de morţi şi răniţi în Algeria. Se pare că armata franceză cantonată acolo se împotriveşte puternic deschiderii focului împotriva francezilor răsculaţi instalaţi pe teritoriul acelei ţări. Franţa alunecă
spre un război civil, iar Anglia tocmai îşi adună ruşinată rămăşiţele imperiului. Ben Gurion ne-a încurcat prin această alianţă cu vapoare pe cale de a se scufunda. Poate vrei, în loc de încă un ceai, să bem un păhărel de coniac? În onoarea lui Ben Gurion al tău? Nu? Sau poate vrei să-ţi mănânci grişul cu lapte? Încă nu? Spune-mi când vrei, şi-l încălzesc.
Ghershom Wald răspunse:
— Mulţumesc. Ai vorbit destul de frumos despre cel de-al unsprezecelea soldat. Dacă într-adevăr apare deodată pe câmpul de luptă, va trebui pur şi simplu să-l învingem şi pe el. Altfel nu vom putea rămâne aici. Shmuel se ridică şi începu să se plimbe printre rafturile
cu cărţi.
— Până la un anumit punct, poate fi înţeles un popor care mii de ani a cunoscut bine puterea cărţilor, puterea rugăciunilor, puterea preceptelor, puterea studiului şi a aprofundării, a devotamentului religios, puterea comerţului şi a medierii, însă puterea puterii n-a cunoscut-o decât pe propria piele. Şi uite că are deodată în mână o bâtă grea. Tancuri, şi tunuri, şi avioane cu reacţie. În mod natural, s-a îmbătat de putere şi are tendinţa să creadă că puterea puterii îl va
ajuta să obţină tot ce va dori. Dar, după părerea ta, ce nu se poate nicidecum obţine prin putere?
— Câtă putere?
— Toată puterea de pe lume. Ia, de exemplu, puterea comună a Statelor Unite, a Uniunii Sovietice, a Franţei şi-a Angliei. Ce nu vei putea cu nici un chip să obţii cu toată puterea asta?
— Mi se pare că având astfel de puteri, poţi cuceri tot ce-ţi trece prin minte. Din India şi până în Etiopia.
— Ţi se pare. Aşa li se pare evreilor, în Israel, pentru că nu au nici o idee despre limitele puterii. Adevărul e că toată puterea de pe lume nu-l va transforma pe cel ce urăşte în cineva
care iubeşte. Îl poţi transforma în sclav, dar nu-l poţi face să te iubească. Cu toată puterea de pe lume, nu vei putea transforma un fanatic în om luminat la minte. Cu toată puterea de pe lume, nu vei putea face din cel însetat de răzbunare un prieten. Dar iată că tocmai acestea sunt problemele existenţiale ale statului Israel: a-l transforma pe cel care urăşte în cel care iubeşte, pe fanatic în moderat, pe răzbunător şi duşmănos în prieten. Am spus cumva prin asta că puterea militară
nu ne e necesară? Doamne fereşte. O astfel de prostie nu mi-ar putea trece prin minte. Ştiu ca şi tine că puterea, puterea noastră militară, stă în fiecare moment, chiar şi în momentul acesta, în care discutăm aici, între noi şi moarte. Puterea puterii poate împiedica deocamdată distrugerea noastră. Cu condiţia să nu uităm nici o clipă că, în cazul nostru, puterea poate doar să prevină. Nu să pună capăt, şi nu să rezolve. Doar să prevină catastrofa pentru un timp.
Ghershom Wald spuse:
— Singurul meu fiu s-a pierdut doar ca să amâne puţin catastrofa care în ochii tăi nu poate fi împiedicată cu nici un chip?
Shmuel simţi dorinţa bruscă de a se ridica de pe scaun şi de a strânge la piept, cu amândouă mâinile, capul acela bolovănos, doar pe jumătate aranjat, al omului care stătea
în faţa lui şi de a-i spune, poate, un cuvânt de consolare.Dar nu există consolare pe lume. Se abţinu şi preferă să tacă,pentru a nu adăuga o nouă durere peste cea existentă. În loc să răspundă, se duse să hrănească peştişorii din acvariu. Apoi merse la bucătărie. Sara de Toledo adusese de data asta, în loc de griş, salată de cartofi cu maioneză şi felii de legume. Ghershom Wald mâncă în tăcere, ca şi cum şi-ar fi epuizat toate comorile de versete şi citate. Rămase tăcut până aproape de unsprezece, când Shmuel turnă câte un păhărel de coniac pentru fiecare, fără aprobarea bătrânului. Apoi se despărţi de el, se duse şi mâncă restul de salată cu cartofi şi maioneză, spălă vasele şi urcă în mansardă. Tatăl rămase lângă biroul lui, însemnând ceva pe o bucată de hârtie, apoi o mototoli şi o aruncă furios în coşul plin de foi, după care începu să scrie din nou. O linişte adâncă se lăsă asupra casei. Atalia plecase. Sau poate nu plecase. Poate că stătea în linişte deplină în camera ei, în care Shmuel nu fusese niciodată.
Iuda
Amos Oz
(roman)
Traducere din engleză şi note de Marlena Braeşter
Seria de autor Amos Oz, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2016
