Într-o dimineaţă coborî în bucătărie, unde o găsi pe Atalia şezând la masa acoperită cu muşama şi citind o carte. Cu palmele, cu toate cele zece degete, ţinea îmbrăţişată ceaşca de
cafea aburindă. Shmuel tuşi slab, spunându-i:
— Scuză-mă. N-am vrut să deranjez.
Atalia replică:
— Ai deranjat deja. Stai jos.
Ochii ei căprui, fascinanţi îl cercetară cu o uşoară ironie, ca şi cum era sigură de puterea ei feminină, dar punea la îndoială calităţile tânărului care stătea în faţa ei. Sau ca şi cum l-ar
fi întrebat fără cuvinte: Ei, poate ai în sfârşit o mică surpriză pentru mine, sau iar ai venit numai din plictiseală?
Shmuel îşi plecă privirea şi observă vârfurile pantofilor ei negri cu toc sub masa din bucătărie. Marginile rochiei de lână verzuie îi ajungeau aproape de glezne. Trase adânc aer în piept şi simţi o uşoară ameţeală, provocată de parfumul de violete. După care îşi cântări gesturile, luă cu mâna stângă solniţa, iar cu dreapta, piperniţa, spunând:
— Nimic special. Am coborât în bucătărie ca să iau un cuţit pentru pâine, sau…
— Oricum te-ai aşezat deja. De ce mai inventezi scuze?
Şi se uită la el, încă fără nici un zâmbet, dar ochii îi erau deja luminoşi, promiţând că zâmbetul avea să vină cu siguranţă: pentru asta nu era nevoie decât de un mic efort din partea lui.
Puse jos solniţa şi piperniţa, smulse o foaie din carne ţelul de pe masă şi o îndoi la jumătate. Făcu două urechi din foaia îndoită, de o parte şi de alta. Apoi îndoi marginea, trase şi
iar îndoi, formând mai întâi un triunghi, apoi un dreptunghi, şi iar îndoi, obţinând două triunghiuri suprapuse şi un dreptunghi, trase în ambele părţi şi îi oferi în cele din urmă o bărcuţă de hârtie, spunând:
— Surpriză. Pentru tine.
Ea luă din mâna lui bărcuţa şi o împinse gânditoare de-a latul muşumalei, până îi găsi loc sigur de acostare între solniţă şi piperniţă. Şi dădu din cap, ca şi cum ar fi căzut la înţelegere cu ea însăşi. Shmuel se uită la şănţuleţul adânc şi clar care îi cobora de la nările mici până la mijlocul buzei superioare. Acum observă că buzele îi erau rujate discret, aproape imperceptibil. În replică, cedând privirii lui, Atalia îşi ridică ceaşca şi bău cafeaua rămasă. Apoi, adunându-şi parcă gândurile, îi spuse cu vocea ei gravă, cântată aproape indolent, ca şi cum ar fi mângâiat fiecare silabă înainte de-a o trimite în drumul ei:
— Tu ai venit aici să te izolezi, dar iată că au trecut doar trei săptămâni, şi singurătatea începe probabil să te apese.
Nu rosti aceste cuvinte sub forma unei întrebări, ci ca pe un diagnostic. În vorbele ei, Shmuel simţi ceva care amintea de o încăpere caldă, cu obloanele trase, cufundată într-un clarobscur, cu o veioză luminând slab, sub un abajur de culoare închisă. Încerca din toate puterile să-i trezească un sentiment oarecare, curiozitate, uimire sau compasiune maternă, sau măcar ironie, nu conta, esenţialul era s-o împiedece acum să se ridice şi să dispară în camera ei. Sau şi mai rău, să plece de acasă: pentru că uneori ieşea, şi nu se mai întorcea până seara târziu. De câteva ori ieşise şi se întorsese doar a doua zi. El spuse:
— Am trecut printr-o perioadă foarte dificilă înainte de a veni aici. Şi lucrurile nu s-au aranjat încă. Am trecut printr-o criză. Sau, mai bine zis, un eşec personal.
Acum zâmbetul ei tremură la colţurile buzelor, implorându-l parcă să se oprească din povestit. Ca şi cum era jenată în locul lui. Şi zise:
— Eu am terminat de băut. Tu? Căutai un cuţit de pâine, parcă?
Din sertarul mesei de lângă locul în care şedea, Atalia scoase un cuţit lung şi ascuţit, pe care i-l întinse cu grijă lui Shmuel. Moment în care apăru, în sfârşit, şi zâmbetul. De data asta
nu era un zâmbet ironic, ci un zâmbet care-i lumină toată faţa cu o licărire de simpatie şi compasiune. Spuse:
— Vorbeşte, dacă vrei. Stau să te ascult.
Shmuel luă absent cuţitul din mâna ei. Uitase să aducă tava pentru pâine. Zâmbetul femeii îl ameţise, şi începu să-I povestească în şapte-opt fraze despre prietena lui, Yardena,
care hotărâse brusc să se mărite, fără să-i dea nici o explicaţie, cu fostul ei iubit, un hidrolog uscat, pe care numai Dumne zeu ştie unde-l găsise. Apoi mută cuţitul dintr-o mână în alta,
fluturându-l puţin, încercându-i lama cu unghia, şi spuse:
— Dar ce putem şti noi despre preferinţele misterioase ale femeilor?
Astfel spera Shmuel să prelungească această conversaţie, sau poate să deschidă un nou subiect de discuţie.
Atalia îşi luă zâmbetul înapoi şi încheie spunând:
— Nu există aşa ceva, preferinţe misterioase ale femeilor. Unde ai auzit prostiile astea? N-am nici o idee de ce se despart cuplurile, pentru că nu am nici o idee despre cum se unesc. Şi de ce se unesc. Cu alte cuvinte, pe mine n-ai ce să mă întrebi despre preferinţele feminine. Sau masculine. Nu am nici un fel de explicaţii feminine. Poate Wald, poate vorbeşti cu el despre asta. El e specialist în toate.
Iuda
Amos Oz
(roman)
Traducere din engleză şi note de Marlena Braeşter
Seria de autor Amos Oz, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2016
Apoi adună de pe muşama vreo patru-cinci firimituri, pe care le puse în barca de hârtie a lui Shmuel, o împinse delicat spre el şi se ridică: femeie frumoasă, de vreo patruzeci şi cinci de ani; cerceii din lemn se legănară uşor când se ridică, iar cor pul îi mângâia rochia pe dinăuntru; trecu prin faţa lui împrăştiind o boare de parfum fin de violete. Dar lângă uşă se opri, cu o mână în şold:
— Încet-încet, poate reuşim să te amorţim un pic, ca să doară mai puţin. Pereţii ăştia sunt obişnuiţi să înghită durere. Numai să nu pui mâna pe ceaşca mea. Mă întorc la bucătărie şi o spăl mai târziu. Dar tu să nu mă aştepţi aici. Sau da. Aşteaptă, de ce nu, dacă nu ai altceva mai bun de făcut. Wald ar spune, cu siguranţă: fericit cel ce-aşteaptă, şi cel aşteptat va veni. Nu am nici cea mai vagă idee cât timp.
Shmuel apropie cuţitul de muşama, dar negăsind ce să taie, se răzgândi, îl puse cu grijă lângă solniţă şi spuse:
— Da.
După o clipă se corectă:
— Nu.
Dar ea se strecurase deja afară. Lăsându-l să taie în bucăţele barca de hârtie pe care i-o făcuse.
