Inventarele gospodăreşti din perioada elisabetană arată că oamenii erau foarte ataşaţi de pat şi de aşternuturi, pe locul doi fiind echipamentele de bucătărie. […] Un alt lucru pe care oamenii îl consemnau cu grijă erau, oarecum surprinzător, geamurile. În afara bisericilor şi a câtorva case înstărite, geamurile au fost o raritate până târziu, în secolul al XVII-lea.
Eleanor Godfrey notează în istoria ei privind fabricarea sticlei că în anul 1590 un prefect din Doncaster i-a lăsat casa soţiei, dar geamurile i le-a lăsat fiului. Proprietarii castelului castelului Alnwick din aceeaşi perioadă puneau întotdeauna să se scoată şi să se depoziteze ferestrele cât timp erau ei plecaţi, pentru a reduce riscul de spargere.
Chiar şi în cele mai mari case, în general doar ferestrele celor mai importante camere aveau geamuri. Toate celelalte erau acoperite cu obloane.
[…] Până şi sticlarii aveau rareori geamuri la casele lor când s-a născut Shakespeare, în 1564; la momentul morţii sale, o jumătate de secol mai târziu, situaţia se schimbase întru câtva, dar nu complet. Cele mai multe case ale membrilor clasei mijlocii aveau deja geamuri în jumătate din camere.
(Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieţii private, trad. Ciprian Şiulea, Iaşi, Editura Polirom, 2012)
