Dacă deschidem cărţi precum Basmele Fraţilor Grimm, Metamorfozele lui Ovidiu sau eposurile italieneşti, ne pomenim într-o lume de miracole atât de diverse, încât nici nu pot fi clasificate.
Animalele se transformă în oameni, iar oamenii în animale şi copaci, arborii vorbesc, corăbiile devin zeiţe şi un inel vrăjit poate face ca în locuri pustii să apară mese doldora de bucate. Unii nu pot suporta genul acesta de naraţie, alţii îl găsesc amuzant. […]
Dacă asemenea lucruri s-ar întâmpla realmente, ele ar dovedi, cred, că Natura cade pradă unei invazii, […] că Natura este invadată de o putere străină.
Adecvarea minunilor creştine şi deosebirea dintre ele şi aceste miracole mitologice stă în faptul că cele dintâi sunt dovada unei invazii întreprinse de o Putere care nu e străină. Ele reprezintă ceea ce ar fi de aşteptat să se întâmple când Natura se vede invadată nu de un simplu zeu, ci de Dumnezeul Naturii…
[…] cu cât înţelegem mai mult ce fel de Dumnezeu este cel despre care se spune că e prezent şi scopul pentru care se spune că a apărut, cu atât mai credibile devin minunile.
(C.S. Lewis, Despre minuni, trad. de Sorin Mărculescu, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 151)
