Titlul volumului e atît de bine tăiat încît simți marginile zimțate, de carton înmuiat.Cineva, tot așezînd alte și alte chipuri în album, pînă la urmă nu face decît să rotească între degete unul singur, clișeul esențial.
E simplu și e spectaculos: se ia o ramă goală de tablou, se iese în stradă și se pune peste realitate. Viața curge prin spate, nestingherită. Din față însă, privind prin contur, se văd framele.Poezia lui Cătălin Pavel e o afacere de contur.Poemele lui Cătălin Pavel sunt despre timp.
Știința poetică a lui Cătălin Pavel e, deci, înainte de toate, în decupajul abrupt.Acest lucru nu înseamnă că poeziile lui sunt scurte, niște capsule concentrate, dimpotrivă, asta înseamnă că poemele lui sunt fruste:
„stiu că m-au trimis ca pe o sondă /ca să vadă care mai sunt straturile lumii/ o sondă de tip nou, cu barbă// capabilă să străpungă lumea nu doar pe verticală/ ci în toate direcțiile/ adunînd la nesfîrșit/ probe;// nu se știe de ce/ au găsit în mine și păsări/ dar și o poză de-a ta, dreaptă și speriată/ în cămașă cu revere albe copilărești, poza ta pentru diplomă,/pe care ai uitat-o la mine cînd am murit.”( cărbuni și energi electrică (acte)
Poeziadin „doioameniîntr-o poză” e foartecinematografică. Poemelesuntscenarizarea, micronică, a unordefazaje.Cătălin Pavel are o relatiespectaculoasăcutimpul. Timpul e capitalulsăufundamental, muniția sa, îniubiriledespre care scrie, înîntâlnirile, fericirilepe care le recenzează, întotdeauna „după”.(descrierealumii (noidoisauîn fine)
Foarte bine că există iubire, dar e și mai bine faptul că ea lasă urme: prelevarea urmelor e specialitatea poetului iar poezia e arheologie.
« si (un ultim efort) gândește-te,/la cît de bine e să vezi de departe coama/omului cu care te întîlnești, lungă sau scurtă,/de femeie sau bărbat sau leu,/în funcție de dorințele morocănoase ale fiecăruia din noi,/om care se va apropia și va zice/ e? unde mergem? ce te uiți așa?/pentru că ființa aia/esingurul lucru nemonstruos,/sau pentru că o cunoști de ceva timp,/ceea ce poate fi tot aia, iubirea e timp stratificat, ca orice ruină.”(pontage mig-iva(fum)
Re-developarea post-factum e prin excelență o ramă poetică. Dar Cătălin Pavel nu se limitează la această tehnică, oricît de eficientă. Practic,în poezie n-ar trebui să existe timp și n-ar trebui să existe moarte, în poezie există eternitate. Degeaba își pune verbele la prezent, la trecut sau la viitor, poetul știe că tot ce contează este reziduul care rămîne în cadru, o cenușă de preț, ireductibilă. Dar pentru asta trebuie să ieși din fotografie și să-i dai foc.(cet homme que tu aimais)
La Cătălin Pavel, se simte tot timpul o tensiuneîntre „viul” pe care îlprocurăscrisul și neputințade aaccedecuaceeașiintensitate la clipa de viață a celuilalt. De unde un decalajrelaționalfertil, un defazajde comunicare, și, nimicitoare, toatămelancoliadinjur. (il leone d oro (mingiuca).’
Cum nu se poate comunica decît din cînd în cînd, tot ce putem face e să sărim pe momentele acestea de grație: dar nu acesta este mecanismul, cartea de identitate, legitimitatea, pretenția poeziei?(ruegauthier rue dorion (încercareavulpii de a se elibera).
La Cătălin Pavel, între șaradă și baladă e o coajă subțire, dar miza poetică e diferită. Balada are o miză (aparent) gratuită, lumea trebuie descrisă ca să-ți sapi un tunel în melosul ei și să pui jaloane de recunoaștere. Și-ți vine să te tot duci pe culoarul deschis de poet, pînă la capătul lumii(descrierea lumii (introit).
Șarada e cumva o reglare de conturi, o dezvrăjire a lumii, și, dacă surpriza ludică e de cele mai multe ori un catharsis eficient, uneori poanta poemului nu e o monedă de schimb suficient de prețioasă (descrierea lumii (vremea).
Poetul scrie pentru căceea ce-l interesează cel mai tare și mai tare sunt articulațiile lumii (dacă lumea ar fi deja perfect articulată, scrisul n-ar putea fi o opțiune):
„eu am învățat la școală că / de ce e o întrebare stupidă./ în plus, din fire, nu eram/ înclinat să pun această întrebare./pe mine nu mă interesa de ce /pe mine mă interesa cum.”(pontage mig-iva (fum)
Cuvintele sunt ligamente. Funcția lor e să însăile lumea, să facă o cărare prin opacitatea lucrurilor. Uneori, pe drum, începe să pălpîie o țesătură luminoasă. Poezia e acolo, în acel moment precis.
« scriu poezii pentru că nu vreau să las muzica singură”
Dar degeaba pune Cătălin Pavel o lumină stroboscopică pe lucruri, și adună apoi un pumn de minuscule revelații, filtrul său de fond rămâne sepia. E de repetat: Cătălin Pavel e un mare melancolic, poezia lui e, toată, despre Timp.
Cu titluri enigmatice, încastrate unele în altele, poemele se autogenerează, precum șuvoaiele de vorbe ale lui Woody Allen. (bine,bine, pe Woody Allen îl iubești pentru asta, sau îl detești pentru asta).
„(am să încerc poate să expiez cîndva acest verbiaj/ prin canonul unei criminale lapidarități)” își promite poetul la pagina 66.
Un Woody Allencare pune în ecuație totul dintr-o răsuflare, pentru că totul e foarte important, numai de ai reuși să-ți menții atenția încordată ca să nu pierzi nimic, sentințele sunt oricum definitive, dar rediscutabile la nesfîrșit, iar între derizoriu și gravitate e un sens giratoriu jubilatoriu:
« Sîntem eroi tragici, dar nu ne distribuie nimeni în rol./căci nu avem costum, nu avem cravată./cunoașterea este un delir autoindus/tristețea, o alunecare de teren./iată, toate imbecilitățile sunt pline de sens.”(pontage mig-iva (fum).
Că cititorul culege (sau nu) referințele ca pe niște pietricele care înseamnă cărarea, face parte din negoțul cu poezia lui Cătălin Pavel, intelectuală și senzuală, abruptă și lină, de abia decofrată și deja precisă, întreagă. Ce rămîne obscur (bunăoară, titlurile duble) face parte din contract, fiindcă, dacă poezia se comunică înainte de a se înțelege, poetul îți livrează, odată cu starea asta de hipnoză, un fel de « to do list” , pe care știi că n-o vei bifa niciodată. Și cîștigul e, iarăși, în melancolie. (Dar oare nu citim poezie și pentru ceea ce nu înțelegem din ea?).
Există o promisiune, care, tocmai pentru că e de neținut, e o ontologie în toată regula: scufundată în lichidul revelator al melancoliei, lumea ar putea fi developabilă:
„noi vom continua să trăim în această lume, nu inferioară, nu,/ doar aflată sub lumea marilor descoperiri,/aflată sub planul pe care se manifestă frumusețea/ sub adevărata cascadă a lucidității/și sub dragostea împărtășită,/asta e lumea în care principala distracție/ este să stai și să asculți muzica/ atît de tristă care se aude/ din cealaltă lume.” (pontage mig-iva (lumea de sub altă lume)
Cătălin Pavel știe să-ți dea sentimentul că e ceva foarte personal la mijloc, că fotografia e realmente din sertar. Un mijloc poetic pervers, cazi în plasă și te complaci în voaierismul delicios al cuvintelor, exact ca atunci cînd te uiți la un instantaneu străin prea intim și descifrezi în el jocurile de putere, cine seduce pe cine și cine, între cei doi, va aduna un dens capital de melancolie.
eram foarte bucuros că
reușisem să-ți mențin interesul
treaz și că avusesem șansa să fii
curioasă să vezi cum
evoluează (chiar așa, evoluează ca la fotbal) dragostea mea.
una peste alta, se chema că am
fost împreună ceea ce
era o baftă cînd
numai unul iubea, o adevărată baftă.era grozav mai ales geamul pe care mi-linstalasei în piept
în dreptu-inimii,
avea tot ce-i trebuie,
fantă în care bagi moneda,
buton verde pe care apeși
și bec care se aprinde douăzeci de secunde,
și mai era grozav și faptul că nu durea, față de ce auzisem
la alții, mă descurcam destul de bine.
(tiefpunkt)
Într-un astfel de poem strategiile de seducție operează peste tot: simularea naivității nu face decît să încarce emoțional la maximum declarația, iar cezura frazelor, în trepte, și cadența articulării, sonoră,mimează un jgheab prin care moneda alunecă, se duce, o auzi, la sfîrșit, cum face clic. Și, miraculos, becul chiar se aprinde.
În cel mai woodyallenian poem al lui Cătălin Pavel (vezi paginile 5-8), Ce te uiți așa?poate fi replica cheie dintr-un lovestory, dar este și cel mai tandru vers dintr-un volum care se cheamă „doi oameni într-o poză”: doar că în fotografie nu e decît un singur personaj, cel de-al doilea a ieșit din cadru, ca să se uite. Nu-i nimic, te simți bine în singurătatea acestui clișeu sepia, privirea care te-a pus acolo e cel mai frumos cadou de despărțire.
