*„Nu poți să fugi de întâlnirea cu această carte fără să rămâi în dezordine cu tine. Iar cine o întâlnește nu poate scăpa de sentimentul rușinii. Unul care vine – cum să spun? – de dinaintea ta. Dar acest sentiment e până la urmă singurul remediu la felul în care ne-am lăsat locuiți, într-un moment sau altul al vieții noastre, de cea mai tenace și umilitoare prejudecată care ne-a fost transmisă din moși-strămoși.“ – apreciază, urmare a unei lecturi profunde și empatice, Gabriel Liiceanu.
*Cartea aceasta – urmare a unei comunicări care Imre Toth a susţinut-o în cadrul unui colocviu în 1997 – este despre ceva atît de evident, pentru cineva care are în dotare sau care nu a decis să îşi amputeze bunul-simţ: teribila tragedie în masă căreia i-au căzut victimă evreii nu cu foarte multe decenii în urmă. Dar şi despre, cum s-ar spune, ceva mai mult decît atît: fiindcă „a fi evreu după Holocaust” înseamnă, cum spune însuşi Imre Toth alegînd un foarte inspirat citat din Siegried Schmidt, a conştientiza că „nimic nu e mai prezent decît trecutul”.
*Spinoza spune, citatul e de asemenea, invocat în această carte care sfîşie prin directeţe şi francheţe cu fiecare pagină a sa: „să nu rîzi, să nu te cunfunzi în doliu, să nu urăşti, ci să înţelegi”. Citatul este invocat în contextul unui capitol (aş) – al doilea al cărţii / conferinţei în care Imre Toth face o afirmaţie extrem de tare: „antisemitismul: dimensiune ontologică a spiritualităţii occidentale”. Aşadar, în linia de argumentare a lui Imre Toth, antisemitismul nu e accident al Istoriei, nu e aberaţie spirituală, nu e isterie de masă, nu e o superstiţie ori o prejudecată retrogradă.
*Imre TÓTH: „A fi evreu după Holocaust: un vierme se ridică din praf, din cenuşă. În faţa ochilor săi se înfăţişează un spectacol nou: după căderea cortinei peste o tragedie a cărei realitate ar fi fost de neconceput chiar şi pentru imaginaţia poetică a marilor autori greci, şi nu numai greci, privirea îi este captată de perspectiva noii ere care urmează, o eră a catharsisului declanşat în gândirea Occidentului tocmai de această tragedie universală care a fost şi va rămâne pentru eternitate evenimentul numit Shoah.“
*Şi, într-o extraordinară şi tulburătoare inferenţă logică, din nou Imre Toth: „îndrăznesc să afirm că Dumneze nu a murit. Antisemitismul este cel care a murit la Auschwicz. La Auschwicz, antisemitismul Occidentului şi-a atins punctul culminant, la Auschwicz antisemitismul şi-a găsit inexorabila prăbuşire. Odată opera sa încheiată, însuşi anitisemitismul şi-a încheiat zilele. Cu toată rigoarea inferenţei logice, el a tras din premisele sale ultimele consecinţe şi le-a redus la absurd. Tot ce s-a petrecut sub ochii noştri, tot ce ne-a impus nouă ca martori, în cursul ultimei jumătăţi de secol, cu deosebire în „ţările socialismului real”, nu reprezintă decît ultimele convulsii ale unui cadavru nale cărui unghii continuă să crească. Antisemiţi, da, nu îmi fac nici un fel de iluzii, antisemiţi există şi vor mai exista încă multă vreme pe pămînt. Dar ca platformă politică sau ideologică, antisemitismul a murit pentru totdeauna”.
*Carte de citit, în regim de urgenţă. Şi de recitit – tocmai pentru a nu uita, reiau formula memorabilă invocată mai sus în acest text, că „nimic nu e mai prezent decît trecutul”.
