Filmul lui Jean- Pierre Melville este un enigmatic şi ascetic poem al singurăţii. Jef Costello, asasinul care îşi îndeplineşte misiunile cu exactitate şi rafinament, asemeni unui bijutier, trăieşte în acest univers din care solidaritatea umană şi iubirea sunt alungate. Pentru Melville, filmul noir devine ocazia de a explora acest teritoriu modern al solitudinii şi al crimei. Samuraiul său este un om care renunţă, deliberat, la legăturile tradiţionale. Pasărea din colivie este unicul semn al vieţii în mizerul său apartament îngheţat.
Perfecţiunea de cristal a lui Melville potenţează geniul poliedric al lui Alain Delon. Şi poate că nici un alt rol nu relevă cu mai mare intensitatea această adâncime care se ascunde dincolo de suprafaţa elegantă a chipului său. 
Simbioza dintre Delon şi Melville este una miraculoasă-din ea se naşte un şi de capodopere. “Le Samourai “ este efigia acestei întâlniri dintre regizor şi actor.
Textul lui Melville conferă filmului noir o ambiţie metafizică. Omul melvillian este un om aruncat în labirint, un asasin care se află în căutarea comanditarului ce îi vrea moartea. Muzica lui François de Roubaix încadrează fiecare pas al camerei, contrapunctic. Jef Costello înaintează, cu fiecare scenă, spre inevitabilul sfârşit.
“Le Samourai” este triumful unei arte care are în stil şi în taină atuurile sale esenţiale. Strălucirea peliculei din 1967 este neatinsă de timp. Obiect cinematografic perfect, rotund şi neliniştitor, “ Le Samourai” hipnotizează şi fascinează, cu energia magnetică a cadrelor sale. Cinematograful lui Melville este o cine-scriitură ce are maturitatea polivalentă a marii proze. ( Ioan Stanomir)
