Ceva despre securiştii din spatele torţionarilor!

Condamnarea lui Visinescu a stârnit milă şi compansiune în societatea românească. E greu să vezi un bătrânel care ar fi putut fi bunicul tău că ajunge la închisoare pentru fapte petrecute în urmă cu jumătate de secol. Motivul emoţional însă ascunde şi alte lucruri despre felul nostru de a fi.

„Îl vrem pe Iliescu, nu pe Vişinescu!” aud în jurul meu răstindu-se sau şoptindu-se în funcţie de context şi companie. Vrem mult sânge, mult chiar, dar nu ştim exact de la cine! Acum nu ne mai pasă, vrem sânge de la cine se nimereşte. Nu m-ar mira ca printre cei care se bucură de această condamnare să lucreze pentru un securist sau un fiu de-al lui care s-a privatizat după anul 1989. Acest băiat al lui tata îmbogăţit (privatizat şi el) peste noapte ar fi pentru aceşti români singurul motiv pentru care au bani în buzunar cu care să-şi plătească creditele sau să mănânce.

Raportul călău/vicitmă nu este doar un produs, subsistem al comunismului. Îl regăsim foarte bine şi în democraţie chiar la loc de cinste. În fond, ”Toate-s vechi şi nouă toate”!

Copiii securiştilor şi crimele comunştilor!

Odată cu episodul Vişinescu se deschide un capitol în istoria noastră recentă, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece! Odată cu condamnarea lui Vişinescu se deschide o pagină  de educaţie morală în istoria post-comunistă din România. Măcar vom avea o poveste să le spunem copiilor nostri când ne vor întreba: “De ce comunismul este o crimă când nu ştim criminalii?”. Dar cam atît. Restul vinovaţilor mai din vârful lanţului trofic comunist şi securist unde sunt?

Istoria se conservă, securiştii rezistă!

Aveam un profesor la Stiinţe Politice care în mod obsesiv repeta cu ardoare şi candoare la cursuri şi chiar în pauze că securiştii sunt printre noi deghizaţi în capitalişti, analişti politici ce conduc institute de sondare sau jurnalişti cu bani, ştaif şi vechime în sistem etc. Cînd menţiona de ei, avea mereu tendinţa să şoptească. Nu cred că făcea intenţionat acest lucru. Cel mai probabil obişnuinţa. Mulţi din anturajul meu când vorbesc despre SRI sau SIE au tendinţa să reducă volumul sonor sau să şoptească. Reflexe dobândite sau imitaţii fără fond, nu ştiu de ce procedăm aşa. Să nu uităm că unora, inconştient sau constient, le este încă frică.

Un alt profesor la aceeaşi facultate îmi explica plin de şarm şi autosuficienţă boierească că fascismul cu toate atrocităţile sale are doar o explicaţie istorică. Când invocam pe la cursurile sale experimentul Standford al lui Philip Zimbardo (de unde decurge şi efectul Lucifer) sau orice experiment social relevant pentru a înţelege astfel de atrocităţi (Milgram spre exemplu) refuza cu acribie şi încrâncenare academică orice imixtiune cu panorama sa istorică. Dar totuşi nu istoria explică comportamentul lui Vişinesc ci psihologia socială. Un articol apărut pe blogurile Adevarul explică clar acest lucru!

Dincolo de aceste chestiuni, nu pot să nu constat complicitatea psihologică a unor români cu Vişinescu („Era şi el bătrân!”, „Aşa era sistemul, ce putea să facă!”, „A exagerat şi el puţin, dar sigur chiaburii, legionarii aia închişi erau şi ei vinovaţi”). Dacă pentru victimele lui Vişinescu (care l-au iertat de mult pe călăul comunist) se pot găsi explicaţii prin Sindromul Stockholm, pentru românii de mai sus, ce explicaţie găsim ?