Dialog între Vlad ZOGRAFI şi Cristian Pătrăşconiu.
Cum încadraţi raportul „cultură umanistă – cultură ştiinţifică”? Cum ar fi normal să fie? Cum e în realitate? Există, fie şi numai la noi,o ruptură între aceste mari „blocuri”?
Aceasta e o problemă care poate fi privitădin mai multe perspective. Una ţine în mod direct de fond – care e raportul dintre ştiinţele umaniste şi cele aşa-zis exacte? În tradiţia europeană, lucrurile nu stau strălucit – din punctul de vedere al ştiinţei. De fapt, prin „cultură” se înţelege de regulă „cultură umanistă”. În lumea europeană sau, în sens larg, în lumea vestică, cel puţin.
Mai mult: în general, umaniştii nu au cunoştinţe ştiinţifice solide. Foarte puțini sunt de formație științifică – un caz cu totul remarcabil: Ernesto Sabato,un mare scriitor argentinian. De cele mai multe ori însă scriitori nu vin dinspre ştiinţă, ci dinspre filologie. Şi, în mod tradiţional, umaniştii au acordat puţină atenţie ştiinţelor exacte. Asta, pe de o parte.
Pe de altă parte, odată cu explozia ştiinţei în secolul XX, a existat şi un fel de complex al umaniştilor în faţa ştiinţelor. Şi s-a ajuns la efecte perverse. Bunăoară, s-a încercat în teoria literatură să se introducă scheme care să semene cu cele din ştiinţe, în ideea de a ajunge la acelaşi nivel de rigoare. Ceea ce e absurd.
Nu e mai puţin adevărat că există şi o cultură de dată mai recentă care încearcă să se împrietenească forțat cu ştiinţele. Nu e neapărat cultură de cel mai înalt nivel. De pildă, SF, recunosc că nu-mi place genul acesta. Pe urmă, sînt scriitori care preiau anumite sintagme din ştiinţă, în ideea că vor spune mai mult decît alţi scriitori care nu au contact cu ştiinţa. Ceea ce, de regulă, iarăşi e un fals.
În orizontul publicului şi mai ales în orizontul publicului anglo-saxon, de mai multe decenii, a început să fie prezentă ştiinţa. Aceasta pentru că savanţii din lumea anglo-saxonă, şi unii dintre ei cu contribuţii dintre cele mai importante, au început să scrie cărţi de popularizare a ştiinţelor. Acolo, în lumea anglo-saxonă, nu se consideră că îţi scade rangul academic dacă scrii cărţi adresate publicului larg. E o activitate complementară cercetării ştiinţifice. Dar lucrul acesta nu este valabil şi la noi. Eu cunosc un singur caz de cercetător de elită care a scris cărţi pentru publicul larg: mă refer la Cristian Presură. Fizica povestită, cartea publicată destul de curînd de Humanitas şi scrisă de Cristi Presură, este o realizare excepţională în această privinţă.
Or, prin aceste cărţi ale unor autori care au o carieră ştiinţifică remarcabilă fizica a pătruns în conştiinţa publicului mai larg.
Mai e şi o altă problemă: ce înseamnă să cunoşti ce se întîmplă într-o disciplină ştiinţifică? Spun asta pentru că specializarea devine din ce în ce mai riguroasă. De pildă, un fizician care lucrează în fizica plasmei nu ştie decît vag ce se întîmplă în fizica particulelor elementare. Cărţile de popularizare pe care le scoatem noi, la Humanitas, şi care se referă la fizica particulelor sînt privite de un fizician din domeniul plasmei sau din domeniul corpului solid cam la fel cum sunt privite şi de publicul larg – mă rog, un public ceva mai instruit în privinţa fizicii. Aşa încît e iluzoriu să poţi cuprinde ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice în acest moment. Nu mai e ca pe vremea lui Kant – cînd Im. Kant putea să îmbrăţişeze întreg spectrul cunoaşterii ştiinţifice. Şi atunci, cărţile acestea care se adresează unui public mai larg, se adresează chiar şi unor oameni de ştiinţă.
Şi atunci, reîntorcîndu-ne la punctul nostru de plecare, între cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea umanistă, prăpastia este aşa de mare?
Da. Dar e o prăpastie si între domeniile ştiinţei, de fapt. Pe de o parte, există o fascinaţie pe care ştiinţa o exercită asupra umaniştilor. Pe de altă parte, există şi un fel de spaimă de ştiinţă a umaniştilor. Relaţia e complicată. Cred că, în timp, aşa cum nişte cunoştinţe, de istorie să spunem, fac parte din cultura generală, la fel şi cunoştinţele ştiinţifice trebuie să facă parte din cultura generală. Şi se vor aşeza, pînă la urmă. E inevitabil să se întîmple aşa. Ele vor pătrunde, într-un fel sau altul, prin învăţămînt.
De pildă, acum vreo 70 de ani, a fost un mare fizician – George Gamow. Cu contribuţii esenţiale în fizica nucleară şi în cosmologie. El şi-a propus să scrie o carte în care să prezinte acea fizică nouă, apărută la începutul secolului XX. Şi a scris Minunata lume a domnului Tompkins. Din cîte ştiu eu, a fost prima încercare de a explica pe înţelesul tuturor o fizică mai puţin adaptată intuiţiilor noastre. O fizică dincolo de evidenţe, contraintuitivă. Efectele relativităţii nu sînt percepute intuitiv foarte uşor, iar cînd trecem la mecanica cuantică, lucrurile sînt mult mai grave, mult mai ascunse intuiţiei noastre. Intuiţia noastră nu ne permite să avem acces la fenomenele care au loc în fizica cuantică.
Ei bine, Gamow a inventat o serie de poveşti care exprimă cît mai plastic natura unor fenomene fizice. Fenomene care, altminteri, scapă intuiţiilor noastre.
Şi aceasta ar fi – prin poveste, prin parabolă, prin metaforă – un fel de punte între cele două zone?
Da. Asta a făcut el atunci. Mai sunt încercări de acest fel. Pe urmă, sigur, autorii de literatură ştiinţifică sînt fizicieni, şi bănuiesc că şi matermaticieni, care găsesc în scrierea cărţilor adresate publicului larg şansa de a-şi limpezi ideile. Îmi vine imediat în minte cazul lui Suskind – cel care a scris „Peisajul cosmic”, o carte pe care am scos-o noi. El spune în prefaţa volumului explicit că a scris această carte pentru a se lămuri pe sine. Pentru că, în momentul în care lucruri extrem de complicate sînt tratate doar la nivel formal-matematic, nu ai neapărat o imagine clară asupra a ceea ce faci. Dar, în momentul în care încerci să explici în termeni simpli ce faci, chiar şi reprezentările tale se clarifică. Aşadar, e şi în avantajul omului de ştiinţă să reuşească să se exprime simplu şi clar.
„Peisajul cosmic” – despre care am pomenit –e o carte mai dificilă. Dar aceste cărţi se adresează unui public care e dispus, chiar dacă nu are cunoştinţe prealabile formidabile în ştiinţe, să fie atent. De altfel, orice carecare ţi se pune în faţă cere un efort de atenţie. Traducînd ideile tale într-o carte, ceri cititoruluisă-i acorde o investiţie de atenţie. Or, în felul acesta, savanţii – nume mari, nu puţine – ajung să se lămurească pe sine, încercînd să-i lămurească pe alţii.
Tot pentru a pune cîteva cadre minimale, dar solide, în dialogul nostru – ce înseamnă „a înţelege” dpdv ştiinţific şi „a înţelege” din unghi de vedere umanist să îi zic, neştiinţific?
Aceasta este o problemă delicată. În mod clasic, înţelegerea în ştiinţă era un soi de punere de acord a intuiţiilor tale cu rezultatele la care ajungi pe cale logico-matematică. Lucrul ăsta a fost posibil pînă în secolul XX.
Apoi însă, în privinţa mecanicii cuantice, de pildă, toţi fizicienii care au lucrat în domeniu spuneau ceva de genul: cine pretinde că a înţeles mecanica cuantică, nu a înţeles nimic! Pentru că, în fond, aici ai de-a face cu o lume care „arată” cu totul altfel decît peisajul din jurul nostru. Este evident că, în termenii reprezentărilor noastre curente, aceste fenomene nu pot fi exprimate. Şi atunci, cel puţin în fizică, a înţelege ceva înseamnă – într-un prim pas – a accepta un sistem de axiome, deci a accepta punctul de pornire al teoriei şi a înţelege că, deducînd din aproape în aproape, ajungi la anumite rezultate. Înţelegerea aici este un fel de înţelegere matematică. Dar nu dispui de reprezentări care să aibă vreo legătură cu lumea concretă în care trăieşti. Discutăm despre o înţelegere formală. Şi, în această privinţă, mi-e teamă că nu este nimic de făcut. Poţi exprima lucrurile într-un mod plastic – cum, bunăoară, a făcut Gamow, care a vorbit despre un tigru care trece prin zid sau despre o bilă de biliard care face tot felul de minuni –, aşa încît să poţi vizualiza cîte ceva. Dar asta nu înseamnă că ai înţeles! Înseamnă doar că ai o descriere plastică a unor lucruri care sînt în afara percepţiei tale.
În plus, a înţelege aici e o misiune imposibilă. Fiindcă mintea noastră este rezultatul contactului cu o lume în care funcţionează anumite legi – de pildă, eu pot să înţeleg că un obiect cade. Dar îmi pot pune întrebarea şi „de ce cade” – şi sap mai departe, punîndu-mi întrebări, intuind că obiectul trebuie să cadă. În vreme ce, dacă spre exemplu intru în lumea subatomică, nu am nimic din experienţa mea care să aibă legătură cu ea.
Înţelegerea ţine întotdeauna de stabilirea unui raport între doi termeni. Unul îţi e propriu şi celălalt îţi devine propriu prin această legătură care se stabileşte cu primul. A înţelege înseamnă, într-un fel, a-ţi extinde fiinţa. A cuceri noi teritorii din aproape în aproape, prin paşii logicii.
Şi, revenind la întrebarea mea în mod direct – în ştiinţă, cum îţi extinzi fiinţa?
Să spun mai întîi în zona umanistă cum văd eu lucrurile: aici, eu cred că funcţionează, în mod esenţial, un fel de empatie. Este un fel de experienţă umană pe care noi o regăsim la alţii, pe care o regăsim într-o carte. Un roman de Dostoievski are sens în măsura în care eu pot să simt ce simţea Raskolnikov. Pot intra în minea lui, pot intra în sufletului lui, mă pot, mai mult sau mai puţin, identifica cu el. Sau, bărbat fiind, te poţi identifica şi cu o minte de femeie – pentru că ai cunoscut un număr de femei în viaţa ta. În sensul ăsta vorbesc despre empatie. Cred că, în ceea ce ţine de zona umanistă, experienţa ta umană se regăseşte în cărţile pe care le deschizi, în sensurile pe care ţi le propun aceste tipuri de discurs.
Dincolo, în privinţa ştiinţei şi a „extinderii fiinţei” prin intermediul ştiinţei, este vorba despre cu totul altceva. Einstein spunea la un moment dat că ştiinţa nu are nici o legătură cu întrebările cele mai grave pe care ni le punem. Întrebările cele mai grave ţin de ordinul moral, de latura „umană”. Ştiinţa îţi răspunde la întrebări legate de natură. Ea îţi poate descrie natura. De asta ai nevoie şi de altceva. Pentru împlinirea ta umană, ştiinţa nu e suficientă.
Dar disciplinele umaniste sînt suficiente?
Pentru unii, da. Pentru alţii – pentru cei frămîntaţi de întrebări de genul „cum a apărut universul?”, „cum a apărut viaţa?”, „care va fi evoluţia universului?” -, nu. Acestea sînt întrebări care, la început, ţineau de filosofie, pentru ca, mai apoi, să intre în teritoriul ştiinţei. Şi numai ştiinţa să dea socoteală de ele. La început, cunoaşterea era privită într-un sens foarte larg. Or, odată cu înţelegerea faptului că ştiinţa e, în esenţă, matematizabilă, că tot ce se află în perimetrul ştiinţelor naturii poate fi tratat cu un aparat matematic (care e indiferent la suferinţele noastre), lucrurile s-au schimbat radical.
O lege fizică nu este morală sau imorală. Ea este pur şi simplu. E testabilă sau nu! În fapt, eu cred că nici o propoziţie din ştiinţă nu spune ceva despre frămîntările mele.
Şi atunci, a propos de „umanismul ştiinţelor exacte”…Putem vorbi despre aşa ceva? Sau e o formulă mult prea exagerată?
Depinde cum priveşti lucrurile. Una dintre direcţii care mie mi se pare nu numai interesantă, dar şi catastrofal de importantă ţine de neuroştiinţă şi de descoperirile din acest domeniu cu o evoluţie fantastică.
De ce spuneţi „catastrofal de importantă”?
Aşa cred că e. Lucruri care pînă acum ţineau de psihologie încep să fie tratate prin tehnici sofisticate de investigaţii apărute în ultimele două-trei decenii, încep să fie tratate din perspectivă neurologică. Aşa încît, poţi vedea, de exemplu, în creier, o zonă care e răspunzătoare pentru comportamentul moral.
Avem în româneşte o carte despre ceva de genul acesta – „Eroarea lui Descartes”. Cartea îţi prezintă povestea unui tînăr care, în urma unui accident, are lezată grav o parte din creier. Altminteri, el vorbeşte normal, facultăţile mintale care sar în ochi la prima vedere rămîn intacte. Însă, ceea ce e esenţial, devine o fiinţă complet amorală în urma acestui accident. Pornind de aici, s-au făcut tot felul de experimente care pun în evidenţă zone răspunzătoare pentru un anumit tip de comportament. Şi, tot mai mult din ceea ce pînă acum era teritoriul psihologiei, a psihiatriei, trece spre neurologie. E o trecere de accent de la psihologie – care, să spunem, s-ar învecina cu ştiinţele umaniste şi care îţi oferă descrieri calitative, îţi oferă de multe ori metafore, operează cu termeni vagi sau chiar definiţii ambigue – spre neurologie, unde ai de-a face cu nişte circuite neurale, cu neurotransmiţători, şamd. Dinspre o ştiinţă aproximativă, către o matematică aproape, către o ştiinţă exactă. Şi asta devine tulburător.
E tulburător că tu începi să-ţi simţi propriul liber arbitru. În sensul acesta am folosit sintagma – „catastrofal de importantă”! Simţi că spaţiul tău interior este construit în jurul unei libertăţi care ţi se pare absolută. Dar, pe de altă parte, odată cu neuroştiinţele, vezi că eşti rezultatul unor conexiuni. Că lucrurile care se întîmplă în mintea ta, că produsul minţii tale e produsul unor obiecte fizice care fac un joc extrem de subtil, pînă acum nepus în evidenţă, dar care începe să fie scos la iveală de cele mai recente cercetări. Sigur, ce avem acum e numai începutul…
Se spune aşa: creierul e un calculator – şi, într-un sens, aşa şi este! Şi se mai spune: sufletul este programul care rulează pe acel calculator. Un fel de soft. Iar comunitatea ştiinţifică începe să intre, cu aparat matematic, în acest soft. Începe să învestigheze o zonă tulburătoare. Fără să poţi spune, deocamdată, unde vei ajunge…Este însă probabil că ne aflăm la începutul unui proces de redefinire radicală a omului. Acesta este momentul pe care noi îl trăim acum. Şi nimeni nu poate să spună încotro mergem.
La Humanitas, şi la nici o altă editură într-un mod atît de sistematic, există aproape o bibliotecă, nu doar o simplă serie, în care se înşiră volume admirabile de ştiinţă. Care e povestea din spatele acestei biblioteci?
S-a întîmplat că eu am studiat fizica. De fapt, eu sunt scriitor, dar am anumite cunoştiinţa de fizică şi, ceva mai vagi e adevărat, de matematici şi, şi mai vagi, de biologie. Dar m-au interesat toate astea. Pentru mine, scriitor fiind, îndelednicirea cu lucrurile obiective este un contrafort important. Orice scriitor e subminat de propria lui subiectivitate şi simt, într-un fel, nevoia de a mă gîndi la lucruri care sînt dincolo de propria mea subiectivitate.
La Humanitas începuseră să apară, pe la mijlocul anilor 90, cărţi de ştiinţă, răzleţe. M-am ocupat de ele şi, în timp, mi-am dat seama că sfera aceasta poate fi lărgită. Aşa încît, am creat o colecţie de ştiinţă care e deja solidă.
Să vă dau un exemplu. Eu am tradus cartea „Big Bang”. Am tradus-o chiar eu. Şi, cînd am ajuns la bibliografie, mi-am dat seama că toate titlurile de acolo care nu erau lucrări de specialitate sau articole de nişă erau deja publicate în colecţia noastră. Asta mi-a dat un fel de confirmare a coerenţei colecţiei.
Ce face dumneavoastră în raport cu această bibliotecă de carte ştiinţifică?
Citesc zeci, poate sute de cărţi – şi, dintre ele, propun pentru această colecţie, le propun spre traducere. De multe ori, cărţile trimit de la una la alta şi, în felul ăsta, imaginea se completează. Aleg cărţi care să acopere anumite domenii – sigur, recunosc, cu o anumită predilecţie pentru fizică, matematică şi, într-o oarecare măsură, biologie. Unele se adresează unui public foarte larg, altele sînt cărţi ceva mai dificile şi pretind o investiţie de atenţie ceva mai mare. Nici acestea din urmă nu sînt propriu-zis cărţi de specialitate care să se adreseze doar unui public de, să zicem cu generozitate, cîteva zeci de cititori. Noi ne adresăm unui public mai larg – publicul interesat de ştiinţă -, care însă nu posedă neapărat cunoştiinţe de specialitate. Sînt de regulă cărţi în care nu apar multe formule, nu apar calcule; sînt cărţi în care ideile pot fi prezentate în cuvinte simple. Dar asta nu înseamnă că ele nu cer cititorului un oarecare efort de atenţie.
Uneori, concluziile prezentate în aceste cărţi sînt destul de subtile. Dau doar două exemple. Poate cea mai importantă problemă a fizicii în acest moment – Sfîntul Graal al fizicii – ar fi unificarea tuturor interacţiilor. Unificarea interacţiilor electroslabă și nucleară tare cu cea gravitaţională. Visul fizicienilor este de a găsi o descriere unitară a tuturor interacţiilor din natură. Or, pentru asta, există mai multe abordări teoretice. Una dintre ele se numeşte „teoria corzilor”. Am scos o carte despre aceasta – se cheamă „Universul elegant” – şi, peste puţin timp, vom scoate încă una, venită dinspre o teorie concurentă teoriei corzilor, gravitaţia cuantică cu bucle. Sînt primele cărţi în româneşte care ne aduc la zi într-o dezbatere esenţială în ştiinţa actuală, în care lucrurile sînt încă departe de a fi tranşate.
Mai sînt, tot aici, şi ceea ce eu am numit „cărţi-vaccin”. „De ce cred oamenii în bazaconii”- de pildă. „Ştiinţa vodoo”, „Lecţii de vrăjitorie”, şamd. Acestea sînt cărţi care încearcă să dezvolte în cititor spiritul critic. Sînt încercări de a demonta unele dintre aberaţiile care apar în spaţiul public şi au un enorm succes de public. Bun – dacă am face o colecţie de paraştiinţă, probabil că am vinde de zece ori mai multe cărţi, dar prostind oamenii. Însă am ales să vindem mai puţin şi să încurajăm gîndirea şi spiritul critic.
A propos de cititor – cel în raport cu care aţi ales să vindeţi mai puţin şi să fiţi onest: ce e nevoie să deţină la purtător un potenţial cititor al acestui tip de literatură? Cu ce să vină el către aceste cărţi?
Cu doar două lucruri: curiozitate şi atenţie. Asta e tot! Dacă nu eşti curios, dacă nu te interesează cum a apărut lumea, dacă nu te interesază cum funcţionează creierul tău, nu are rost să deschizi asemenea cărţi. Pierzi timpul. Dar, alegînd să le deschizi, mai trebuie să acorzi şi atenţie la ceea ce citeşti, nu sînt lecturi de făcut în tramvai sau în metrou. Sînt cărţi care te pot face să visezi, dar nu sînt cărţi de citit în autobuz, între două staţii.
Ce nu îţi poate da o cunoaştere de tip ştiinţific? Întreb şi fiindcă, am sesizat asta inclusiv în texte de dată recentă, un tip de reproş care se repetă: ştiinţa, mai ales neuroştiinţele, evacuează etica. Cu ramificaţii: ştiinţa face din suflet ceva derizoriu, ştiinţa – la limită – mutilează umanitate…
Repet ceea ce spuneam şi mai înainte: toate chestiunile care ne frămîntă pe noi cel mai mult, toate chestiunile care ţin de ceea ce numim „om”, se află, în fond, în afara ştiinţei. Chestiunile de ordin moral sînt în afara ştiinţei moderne.
Dacă, de pildă, te-a părăsit iubita, teoria relativităţii nu te va ajuta cu nimic, mecanica cuantică nu te va ajuta cu nimic. Problemele morale, dilemele morale nu se rezolvă prin ştiinţă. Ştiinţa ţine de un soi de curiozitate orientată spre exterior.
A propos de reproşul despre care vorbeați: e ca şi cum te-ai supăra că un compozitor nu pictează tablouri. E altceva. Sînt două laturi, două registre complet diferite.
Sigur, sînt oameni care absolutizează ştiinţa. Însă ştiinţa nu e decît o parte a efectelor curiozităţii omului. Ea îţi oferă doar ceea ce îţi poate oferi: anumite răspunsuri la anumite întrebări. Nu la toate! Şi cele mai grave întrebări, cele care ţin de sensul existenţei, de speranţele noastre cad în afara ştiinţei. Dar asta nu înseamnă deloc că nu ar fi omenească acestă curiozitate care naşte şi care întreţine ştiinţa. Om a fost şi Leonardo da Vinci, om a fost şi Einstein, om a fost şi Kafka…Orizontul în care ne aflăm e foarte vast, iar ştiinţa e doar o parte din acest orizont.
Iată ceva extrem de simplu: ştiinţa nu îţi va alina o durere de măsele decît dacă există un dentist care să te vindece; simpla cunoaştere nu îţi va alina durerea. Dentistul o poate face. Omul o poate face!
De unde vine ideea aceasta că ştiinţa sperie? De ce întîlnirea cu ştiinţa nu este neapărat una confortabilă?
Ştiinţa poate speria din două motive. Unul ţine de dificultatea de a avea acces la ea. Dacă vrei neapărat să înţelegi pînă la capăt teoria relativităţii, trebuie să ai neapărat nişte cunoştinţe de matematică.
La un moment dat, cineva îl întreabă pe Einstein – în timp ce ţinea o conferinţă despre relativitate: puteţi să ne explicaţi simplu, pe înţelesul tuturor, ce înseamnă „operator d’alambertian”? Şi Einstein a spus: „ da: termen de specialitate”. Aşadar, ca să ajungi să intri cît de cît în ştiinţă, ai nevoie de un bagaj matematic solid.
Al doilea motiv pentru care ştiinţa poate speria ţine de consecinţele ei. Ele pot fi îngrozitoare în plan teoretic sau în plan practic. La limită – o ştiinţă ruptă de dimensiunea morală poate deveni monstruosă.
De asta, de fapt, pentru mine cultura umanistă şi cea ştiinţifică sînt complementare.
Există umor în ştiinţă?
O-ho! Foarte mult! Umorul oamenilor de ştiinţă este, de multe ori, de o calitate excelentă. Mă gîndesc în primul rînd la Feyman – unul din marii fizicieni ai secolului trecut şi un om cu o imaginaţie fabuloasă. Şi cu un umor pe măsură.
Dar ştiinţapropriu-zisănu prea are umor, fiindcă e dincolo de sentimentele noastre şi de ceea ce e comic în viaţa noastră. Umorul ţine, dacă vreţi, de latura umanistă. În acelaşi timp, poţi să simţi că există o ironie în rezultatele obţinute, în unele dintre ele măcar. Poţi să simţi că ai fost păcălit, că primele tale intuiţii au fost contrazise de ceea ce descoperi. Sînt lucruri care ţi se pot părea amuzante – dar ele ţi se pot părea amuzante ţie! Ele nu sînt în sine amuzante. Ele, în sine, sînt absolut neutre. Umorul vine din interpretarea pe care o dai tu lucrurilor. El nu e intrinsec ştiinţei.
Un om religios, un om al bisericii, are ce învăţa din aceste cărţi?
Nu ştiu. Poate că da. În măsura în care acceptă că religia, credinţa nu e tocmai ce îşi închipuia că e în primul moment. Poţi să respingi ştiinţa în bloc – şi să spui despre ea că e, de pildă, diavolvească. Dar poţi şi să încerci să-ţi adaptezi credinţa la nişte lucruri pe care ştiinţa ţi le dezvăluie. Să accepţi un soi de compromis, cum ar veni. Sau, mai poţi să accepţi că ştiinţa şi religia funcţionează pe paliere total diferite. Sînt mai multe soluţii posibile, iată.
Mie primele două soluţii îmi displac. Îmi displac încercările, uneori foarte elegante, dar în fond absolut ridicole, de a pune în acord ştiinţa cu religia. Şi, încă şi mai mult, îmi displace ignoranţa.
Aşa cum există – cred că Milan Kundera e referinţa în acest sens – o zonă a umanului la care se ajunge prin intermediul literaturii, doar prin literatură sau în chip privilegiat prin literatură, la ce anume, adînc din om, se ajunge prin ştiinţă?
La curiozitate. Nu poţi să-l împiedici pe om să-şi pună întrebări despre lumea în care se află.
Cum poate fi inspiraţional, motivator un discurs de tip ştiinţific şi – sau o carte din această „bibliotecă”?
Da…Sînt termeni la modă. Aş spune trei lucruri aici. Unul: poţi face ca un tînăr sau oricine altcineva să intre în jocul ştiinţei. Al doilea: poţi face în aşa fel încît în cîmpul cunoaşterii umane să intre şi ştiinţa, să fie şi ea acolo. Ştii tot felul de lucruri – despre istorie, despre diverse bătălii, despre limba română (deşi azi e în mare suferinţă) -, dar e bine să ştii lucruri care vin şi dinspre ştiinţă.
În al treilea rînd, asemenea cărţi te pot vaccina, pot dezvolta în tine spiritul critic. Există o metodă ştiinţitfică – şi asta nu e puţin lucru. Lumea, în general, nu prea e conştienţă de ea; lumea e sau poate fi uşor încîntată de anumite rezultate ale ştiinţei care i se prezintă ca o poveste frumoasă. Dar în spatele acestei poveşti se află un tip de cunoaştere care se bazează pe o metodă ştiinţifică. Or, această metodă ştiinţifică, înţeleasă de oameni, îi poate ajuta să-şi dezvolte spiritul critic.
Şi atunci – ca să particularizăm puţin, dar deloc întîmplător: pentru cîmpul politic, o minte echipată ştiinţifică sau şi ştiinţific, e mai uşor de păcălit decît mintea cuiva care vine dinspre umanioare?
În România, prestigiul ştiinţelor umaniste e mult mai mare decît al ştiinţelor exacte. Aşa s-a întîmplat, e o stare de fapt. Am avut un poet ca Eminescu, dar, în vremea lui, nu am avut un om de ştiinţă de amplitudinea lui. Am avut un prozator cum e Caragiale, dar nu un astronom sau, ştiu eu, un matematician de talia lui. Cultura română a fost, în primul rînd, o cultură umanistă. Iar în cadrul acestei culturi, literatura şi-a luat partea leului. Am avut mult mai mulţi scriitori mari decît filosofi mari; şi am avut şicritici literari mari. În bună măsură, cultura română a fost modelată de criticii literari. Există la noi un imens prestigiu al literelor, dar nu şi un prestigiu comparabil al ştiinţelor exacte. Lucrul acesta e, de altfel, valabil şi prin alte părţi – fie şi numai pentru motivul că operele scriitorilor sînt mai accesibile decît contribuţiile ştiinţifice, adresate unei comunităţi specializate. Cam oriunde – starurile vieţii culturale se întîmplă să vină din zona umanistă.
Încă o dată: cunoaşterea ştiinţifică se face în baza unei metode – care, la rîndul ei, ne înarmează cu spiritul critic.
Legat de treburile cetăţii: amîndouă cred eu că sînt necesare. Un om politic sau un membru inteligent al societăţii civile cred că trebuie să fie capabil şi de rigoare, şi de empatie. Trebuie să fie un om practic, dar trebuie să ştie şi ceva istorie, trebuie să înţeleagă lucruri de acest gen, chestiuni de ordin moral. Eu merg mai departe şi spun: e nevoie şi de o cultură literară în cazul unui asemenea om, pentru că literatura te ajută să înţelegi oamenii. Rostul literaturii e să te ajute să înţelegi ce se întîmplă cu omul. Or, în mod ideal, cel care intră în această lume a politicii – nu neapărat a vieţii de partid – trebuie să-i înţeleagă pe semeni. Pe de altă parte, ştiinţa te înarmează cu un tip de raţionament, cu o anumită rigoare a raţionamentelor, cu metodă, cu înţelegera faptului că un lucru trebuie să fie testat. Că e mai bine să coroborezi decît să delirezi. Că trebuie, cumva, să observi consecinţele unor lucruri. Că trebuie să-ţi testezi ideile.
