Iñárritu şi Revenitorul

Vâlvă mare cu ultimul film al regizorului mexican Alejandro G. Iñárritu, The Revenant (Revenitorul): unii spun că e lung şi prost, necredibil, un film violent, cu bărbaţi dezlănţuiţi în natură şi o poveste cu indieni care nu mai poate spune nimic spectatorului postmodern şi plictisit de astăzi, un spectator care doreşte să vadă logică şi limite în eroi, că aşa ne-am obişnuit, nimic nu ne mai mişcă, nici măcar o natură spectaculoasă. Nu, spectatorul contemporan trebuie să transpună totul în imediatul său banal, în care astfel de poveşti extraordinare nu sunt credibile şi, chiar dacă ar fi inspirate din realitate, nu ne folosesc la nimic: noi, contemporanii, nu vom petrece niciodată luni întregi pe munte vânând urşi şi nici luptându-ne cu frigul sau foamea, deci ce vrea să ne spună mexicanul ăsta complicat, autorul unor filme cult, ca Babel, Amores Perros, 21 de grame şi Birdman?

Cred că vrea să ne spună: reveniţi sau reveniţi-vă. Povestea Revenitorului, Hugh Glass, este a unui explorator nemilos în timpuri nemiloase, vânător, colector şi neguţător de blănuri, indiferent de modul în care erau obţinute: prin uciderea animalelor sau prin furt de la populaţiile indiene rămase prin teritoriile americane cucerite de colonişti. Iñárritu umanizează portretul lui Glass pentru a sublinia nedreptatea şi atrocităţile comise împotriva acestor populaţii. Scena în care Glass vrea să împuşte puii unei ursoaice, iar aceasta se întoarce furioasă şi aproape îl sfertecă exprimă destul de bine viziunea regizorului: lipsa de respect pentru natură şi violenţa gratuită poartă o karma rea, care se întoarce asupra celui care o propagă.

Lumea din The Revenant este cea a unei violenţe extreme, în care supravieţuiau doar cei mai puternici sau cei mai ticăloşi. Anti-eroul, Fitzgerald, este prototipul ticălosului corupt până la ultima fibră, pentru care doar banii contează. El este determinat să supravieţuiască, în lumea în care se mişcă, prin orice mijloace. Rănit de ursoaică, pe care o ucide până la urmă, Glass este abandonat mai mult mort decât viu, deja îngropat, de către cei doi mercenari din compania de negoţ cu blănuri, rămaşi în urma celorlalţi pentru a aştepta moartea lui Glass şi a-l îngropa creştineşte. Fitzerald nu consideră necesar să aştepte, pe o vreme rea şi riscul unui atac al indienilor, şi decide fără remuşcări să îl omoare pe fiul lui Glass şi să îl abandoneze pe acesta singur, convingându-l pe puştiul care îl acompania în această misiune, că nu mai are oricum nicio şansă de supravieţuire.

Nu ştim exact ce resorturi interioare are o fiinţă umană într-o situaţie limită, de viaţă şi de moarte, dar povestea spusă de Iñárritu este a unui om care nu renunţă, care crede în ceva şi care îşi activează la maxim instinctul de supravieţuire, care îl duce prin cele mai extreme încercări în lupta cu natura, cu indienii, cu propria slăbiciune, pentru a ajunge să îl regăsească pe cel care l-a trădat. Pe acest traseu Glass nu mai are nimic de pierdut şi se consideră deja mort. El pierde tot ce conta pentru el: pe fiul său. Din acel moment, lupta lui Glass e mai mult cu el însuşi şi cu depăşirea nenumăratelor momente în care vrea să renunţe, să clacheze, să se lase în voia sorţii. Mereu şi mereu găseşte forţa să se ridice şi să pornească mai departe la drum, fie forţat de împrejurări (un atac iminent), fie din instinct, fie din frig sau foame. Povestea lui Iñárritu este o poveste din interior, a unei călătorii interioare, aproape iniţiatice, a unui om către el însuşi. Personajul lui DiCaprio – care face un rol absolut incredibil – este singur cea mai mare parte a filmului, pe un drum de munte, în zăpadă, în pădure, pe râu sau pe un deal pustiu, în care singurul adăpost posibil este lângă un mic tufiş. El nu are cu cine să vorbească sau cu cine să-şi aline durerile şi suferinţa: este singur în faţa sorţii şi a naturii. Întâlneşte, la un moment dat, un indian la fel de singur care îl ajută şi pe care Glass îl găseşte ulterior spânzurat de către bunii albi, din pur amuzament. O lume crudă, dură, fără reguli.

Traseul suferinţei lui Glass este presărat cu momente de o intensitate pură a frumuseţii naturii; directorul de imagine al filmului, Emmanuel Lubezki, scoate tot ce e mai bun din imaginile naturale, fără filtre digitale, pe care le-a dorit Iñárritu. Întreg filmul este o călătorie către sine, despre sensul vieţii, simplitate, vis şi contemplaţie. La finalul suferinţelor şi obstacolelor prin care trece personajul lui DiCaprio, când acesta în sfârşit îşi reîntâlneşte nemesis-ul, Fitzgerald, cel pe care dorea să-l ucidă cu orice preţ, Glass este un om schimbat radical: dorinţei de răzbunare îi ia locul o înţelegere care vine din suferinţa îndurată, Revenitorul lui Iñárritu revine, de fapt, la sine însuşi, într-o transformare cathartică, care îl înnobilează. Conflictul dintre el şi Fitzgerald se desfăşoară pe un plan spiritual: abrutizatul violent care nu ştie şi nu poate alege altceva vs. cel care suferă cumplit şi învaţă să ierte.

The Revenant este o poveste despre tăria spiritului în faţa adversităţilor, într-o lume de o duritate extremă şi anduranţa pe care ţi-o poate da credinţa în ceva; universul care « conspiră » cu mici daruri/semne/simboluri ale naturii sau voinţei divine trimise în cale atunci când ai nevoie de ele, care iau forma carcasei unui cal, a unui indian singuratic şi trist sau a unui copac solitar în mijlocul unui câmp îngheţat. Trebuie doar să le vezi cu sufletul.