Omul recent de H. R. Patapievici
Sau locul şi problema filosofiei
-Carlos Eduardo Maldonado
Despre cultura română, şi anume despre filosofie, ştim puţine. Desigur, nume precum cele ale lui George Călinescu şi al Hertei Müller în literatură sunt cunoscute, deşi cu diferenţe între ele; în poezie se remarcă Tristan Tzara, unul dintre părinţii dadaismului; Eugene Ionesco (părintele aşa numitei literaturi a absurdului) are un loc special în cultura universală; studiile lui Mircea Eliade despre mitologie, religii comparate şi simbolistică, sunt incomparabile şi îşi găsesc echivalent poate doar în opera lui J. G. Frazer (Creanga de aur, în original The Golden Bough); iar în muzica clasică, desigur numele lui G. S. Ligeti este cel mai cunoscut. Recent, în cinematografie, numele lui Cristian Mungiu. Dar în filosofie, de departe, numele cel mai cunoscut este cel al lui Cioran care de altminteri e orice, mai puţin pesimist.
Oricum ar fi, supremaţia modelelor eurocentrale (Germania, Anglia, Franţa, în principal) şi nord americane (Statele Unite) au o influenţă atât de puternică, precum efectul Doppler, ce determină o amplă necunoaştere a altor izvoare ale culturii, cunoaşterii şi vieţii. Există în multe ţări cu mult mai multe izomorfisme decât s-ar putea observa la prima vedere. Ca exemplu, remarcabile sunt America Latină şi ţările din estul Europei (România, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Slovacia, Moldova, între altele).
Filosof – (de formaţie fizician), Horia-Roman Patapievici (Bucureşti, 1957) este realmente cunoscut ca eseist şi scriitor (denumiri vagi pe care jurnalismul le acceptă cu uşurinţă) – român, contemporan, de puternic impact. Cu o operă vastă în care se înscriu reflecţii despre cultură, politică, literatură şi ştiinţă, cea mai importantă carte a sa este, de departe, Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”, carte publicată în română şi în spaniolă în 2005; în spaniolă, Barcelona, Editura Altera, 499 pag.
Studiul lui Patapievici reprezintă o critică profundă, fină şi de mare anvergură a modernităţii. În acest sens, se plasează exact pe aceeaşi lungime de undă cu alte texte fundamentale precum cele ale lui J. Habermas, Discurs filosofic asupra modernităţii, G. Vattimo, Sfârşitul modernităţii, H. Blumenberg, Legitimitatea epocii moderne şi, mai recent, ale lui Z. Bauman, Modernitatea lichidă, pentru a menţiona doar modelele cele mai reprezentative. Nu-mi propun aici, pur şi simplu din motive de spaţiu, să realizez un studiu comparativ, deşi cu uşurinţă s-ar putea stabili conexiuni de primul şi al doilea tip între Patapievici şi, concret, autorii menţionaţi. Dimpotrivă, mă voi concentra pe prezentarea şi comentarea tezelor filosofului român.
Relaţia filosofiei cu lumea şi realitatea este o temă ce capătă în vremurile noastre, se pare, un ton din ce în ce mai vehement. Pentru unii (Husserl, printre ei), filosofia înseamnă pur şi simplu dialog între o serie de autori, având mereu ca punct de plecare o carte sau o serie de texte, filosoful pornindu-și studiul de la acestea. Pentru alţii (Wittgenstein reprezintă un ilustru exemplu), în opoziţie, filosofia constă într-o muncă dificilă şi în dialog cu lumea, societatea şi natura. Hegel, în felul său, susţine că filosofia reprezintă o epocă înălţată la concept.
Studiul lui Patapievici se susţine pe doi piloni, astfel: pe de-o parte, argumentul descriptiv, iar pe de altă parte, argumentul explicativ. Argumentul descriptiv are ca scop demonstrarea faptului că, în faţa vicisitudinilor modernităţii, nu vom putea ieşi din ea fără a-i nega premizele. Acest argument arată că evoluţia recentă a modernităţii a schimbat ireversibil şi de necontrolat conţinutul modernităţii clasice. Astfel se clarifică ceea ce înţelege autorul prin „omul recent” şi prin „modernitatea recentă”. E vorba de o critică a modernităţii sub forma postmodernităţii. Sau, ceea ce e echivalent, şi în asta constă prima calitate a lucrării, în a stabili că modernitatea şi postmodernitatea nu sunt două lucruri diferite – în contradicție cu autori precum Habermas, Jameson (critica capitalismului târziu) sau Lyotard – ci doar o unică continuitate.
Argumentul explicativ, pe de altă parte, situează cu exactitate naşterea ştiinţei moderne ca fiind motivul declanşator al modernităţii. În relație cu ştiinţa modernă, modernitatea este reducţionistă, modernitatea se impune asupra ei însăşi precum orizontul insurmontabil al condiţiei umane. Să zicem, precum Hegel sau Fukuyama, că modernitatea se asumă pe sine drept sfârşitul istoriei, mai departe de care nu mai rămâne decât Armaghedon-ul.
Aşadar, teza centrală a cărţii lui Patapievici iese la lumină exact din argumentul explicativ: putem şi trebuie să ieşim din modernitate, dar pentru asta trebuie să putem redescoperi Invizibilul (cu majusculă) şi, astfel, recupera experienţa religioasă. Înainte de a continua, se impun câteva clarificări.
Motivul pentru a ieşi din modernitate constă, susţine autorul, în faptul că modernitatea a redus fiinţa umană la condiţia de animal politicos, prosper şi iremediabil banal. „Cea mai puternică civilizaţie a reuşit să producă tipul uman cel mai limitat, mediocru şi surprinzător de închis între propriile-i limite pe care l-a cunoscut până acum istoria.”
E inevitabil să nu asculţi ecoul lui W. James în variaţiunile despre experienţa religioasă, sau al lui Heidegger atunci când vorbeşte despre sfârşitul filosofiei şi despre exerciţiul gândirii, ajungând până la critica nihilismului occidental şi la invitația pentru o gândire nici obiectivistă, nici reprezentativă sau reprezentaţională.
Oricum ar fi, autenticitatea lui Patapievici rezidă în spiritul său independent. Ne aflăm în faţa unui autor care consideră că se trage din spiritul lui Popper, departe de elogiile sau criticile duşmanilor ireconciliabili, cunoscător al preţului pe care-l presupune autonomia şi, dacă se preferă (un termen ce nu apare sub nicio formă în carte) cunoscător al valorii autarhiei.
Dacă Nietzsche susţinea că ceea ce caracterizează lumea modernă este nihilismul şi că nihilismul nu înseamnă lipsa de valori ci, din contră, excesul valorilor, în aşa măsură încât rezultă dificil, dacă nu chiar imposibilă, distingerea între unele şi altele dintre valori, filosoful român afirmă că ceea ce îi lipseşte modernităţii este să trăiască în realitatea valorilor superioare, neavând idee de ceea ce este superior, într-un cuvânt e vorba de lipsa lui Dumnezeu (cu majusculă). Gott ist tot!, şi exact asta marchează istoria omului recent.
Adorno susţinea că textele filosofice sunt de trei tipuri sau conțin ori pot să conțină trei dimensiuni: una pars destruens, alta pars construens şi cea de-a treia, critică (evident, când menţionează critica, face referire la opera lui Kant în sensul în care filosoful stabileşte condiţiile posibile ale unui domeniu, obiect sau problemă). Aşadar, în cinstea adevărului, cel mai mare efort al filosofului român este dedicat pars destruens-ului modernităţii. Argumentele, într-adevăr, sunt numeroase. Dar realmente pasionantă este împletirea acestora. În această împletire ce se întrezăreşte, făcând referire la o observaţie anterioară, textul lui Patapievici este un dialog al acelorași teme, evidenţiate de referinţe adecvate din istoria filosofiei, dar şi din literatură, poezie sau numeroasele medii actuale de comunicare. Mai exact, lucrarea nu se vrea o exegeză sau un tratat de hermeneutică. Din contră, este o lucrare inteligentă a unui intelectual, în sensul cel mai distins al cuvântului, în relație cu lumea contemporană, care este a noastră.
Așadar, critica modernităţii cere o analiză mai profundă. Există, în realitate, două critici ale modernităţii. De o parte se află cei care critică modernitatea pentru o întoarcere la valorile anterioare acesteia. Cu nume propriu, e partidul celor mai conservatori care exprimă nostalgia Evului Mediu, în postulatele, organizările, gândirea şi forma de viaţă. Tangenţial, o poziţie în această direcţie poate fi cea a lui Huizinga, însă cu siguranţă se regăseşte în cea a celor care au interese voalate de autoritate şi verticalitate.
Pe de altă parte, şi în acelaşi timp, există critica modernităţii, pentru a progresa de la ea, mai departe de ea însăşi. Dacă anumite poziții deconstructiviste (sau deconstrucţioniste) pot aparţine acestui grup, în realitate se referă la cei ce realizează o critică a modernităţii ca un moment al istoriei occidentale.
Ei bine, Patapievici nu poate fi situat în niciuna dintre ele, în ciuda îndemnului – iluminist aş spune, înainte de susţinător – spre pasaje din Biblie (în special din Sfinții Apostoli Luca și Ioan), când se încearcă salvarea ideii Invizibilului, accesibile doar prin intermediul imaginaţiei, care este Dumnezeu. În contrast cu cele două direcții anterioare, Patapievici se consideră critic, cunoscător, doritor de adevăr şi libertate. Trebuie spus că, în cinstea adevărului, chemarea sa spre Dumnezeu nu se situează de partea niciunei practici religioase determinate şi, în consecinţă, a niciunei biserici, grup sau parte. Chiar și citit textul dintr-un unghi interesat şi subtil, nimic de felul acesta nu apare în lucrare. Aşa e, ne aflăm în faţa unui gânditor ce nu alunecă nici spre o profesie de credinţă a filosofului à la Leibniz, nici nu cedează în faţa tentaţiilor vreunui confesionalism determinat. Acest lucru îngreunează lectura pentru cel care are deja o poziţie pre-determinată. Însă, din contră, îl fascinează pe acela care a ales reflectarea ca pe un dialog al sufletului cu el însuşi (Platon).
Critica modernităţii e solidă, consistentă, atât dintr-un punct de vedere cât și dintr-altul. Nu se limitează la un singur aspect, dar nici nu rămâne concentrată pe o idee fără a mai analiza ansamblul. E o critica contondentă şi lucidă care se distanţează de poziţiile mai clasice și poate mai canonice. Spre exemplu, lectura azi ușoară à la Weber şi spiritul capitalismului, sau cele de tipul profeţiilor ce se împlinesc prin ele însele (self-fulfilling profecy).
Ieşirea din modernitate, cu siguranţă, nu este postmodernitatea, pentru că aceasta nu e decât o etapă, ultima, a modernităţii însăşi. Însă meritul postmodernităţii constă în faptul că pune suficient în lumină spiritul însuşi al modernităţii, adică: banalizarea fiinţei umane. Pentru a spune adevărul, analizele gânditorului român sunt mai profunde, deși mai puţin minuţioase ca cele ale lui Lipovetsky, referitor la aşa numitul imperiu al efemerului. E ceea ce Patapievici denumeşte tranzitul substanţelor spaţiale la substanţe temporale. Iar temporalitatea este excesul ce des-centrează fiinţa umană cufundând-o în Faktizität pe socoteala Transcendenz-ului.
Din acest punct de vedere, ceea ce realmente descoperim la filosoful român același spirit ca la Spinoza (Tratatul teologico-politic) în sensul în care politica presupune şi implică o teologie, iar teologia adoptă politica ca pe o punere în practică. În America Latină o poziţie asemănătoare ca spirit este cea a lui F. Hinkelammert, extrem de clară în domeniul teologiei eliberării.
Modernitatea se reduce la: capitalism, socialism, liberalism. Astfel am câştigat individualism – personalizare, dacă se preferă – ştiinţă, tehnologie şi piaţă. Câştigăm, într-o manieră punctuală, patru lucruri: spiritul ştiinţific, capitalismul, Statul modern ca arbitru neutru al intereselor individuale şi raţionalismul.
Oscilăm între corporatism, democraţie şi minoritați. Dar cu toate astea, minunată cum e prin ea însăşi, modernitatea ne-a făcut să pierdem unicul lucru pe care, din punctul de vedere al lui Patapievici, nu putem, n-ar fi trebuit să-l pierdem: sensul transcendenţei, să zicem. Pur şi simplu, pe Dumnezeu. Şi, fără îndoială, ecuaţia e dificilă. Doar ca exemplu, un titlu ca un slogan al ”conferinţei” din finalul cărţii concluzionează: „Fiţi moderni! Dar nihil sine Deo.”
Dar care este Dumnezeul lui Patapievici? Acesta e unicul citat (lung) din carte pe care-l dăm:
„Pentru a fi cu adevărat înnoită, viaţa din noi ar trebui să înceteze să mai fie doar recentă. Căci esenţa modernităţii pretinde omului să fie întotdeauna în pas cu tot ceea ce apare ca fiind mai nou, mai recent, mai original, mai arbitrar, mai în afara cărărilor lăsate în urma lor de oamenii care ne-au precedat şi care, până acum, ne-au ghidat paşii. Iar în absenţa acestor urme, fără o ancorare în Duhul prezenţei lui Dumnezeu, drumul pe care mergem se prăbuşeşte în abis – el este deja un abis”. (pag. 368, ediția spaniolă)
Nu exagerăm considerând că Dumnezeul lui e Dumnezeul vieții (îl numește ”Dumnezeul viu”) și care se trage dintr-un credo personal, în ciuda faptul că, spre final, citează pasaje din Biblie și vorbește despre Isus. Este, dacă se poate spune, Dumnezeul spiritului uman, al familiei, al puterii de a recunoaște ceea ce am fost și putem fi; în ciuda modernității recente.
xxx
Cartea nu e împărţită pe capitole. Începe cu cîteva teze preliminare, citate din Platon, Burke, de Maistre, Stuart Mill, Nietzsche, Bateman Sainsbury, Lord Acton, Oakeshott, Hayek şi Manent. Fără îndoială un evantai eclectic, chiar dacă ies în evidenţă din punct de vedere politic, exceptându-l pe Hayek, poziţii conservatoare. Apoi este Preambulul, care introduce argumentele descriptiv şi explicativ. Ulterior, „Cuvântul introductiv” conţine ideile conducătoare ale cărţii, care se compune nu din capitole ci din numerale, foarte în stilul unor texte scrise de Nietzsche sau Montaigne. Acesta este cuprinsul cărţii. Din punctul meu de vedere, în mod mai puţin nimerit, cartea se termină cu „Conferinţă în loc de cuvânt final”, pe care autorul a susţinut-o pe 31 mai 2001 la École Normale Supérieure (Paris). Motivul pentru care e nepotrivită această includere constă în faptul că prezintă o sinteză a cărţii, rezumat ce, totul arată că aşa ar fi, a fost citit sau analizat de numeroşi cronicari de cărţi în cotidiene şi reviste literare spaniole şi care au fost deplasați în calificativele pe care le acordă „Omului recent”. E suficientă o privire pe orice motor de căutare pentru a demonstra afirmaţia anterioară. Conferinţa, ca orice sinteză, permite ca un cititor sârguincios să citească concluziile cărţii, fără să treacă prin însuşi procesul de argumentare, critică, dezbatere, construcţie, chestionare şi construcţie a acesteia. În final, structura studiului se încheie cu numeroase note de subsol şi cu o bibliografie ce reprezintă mai mult o referinţă decât un suport teoretic.
Patapievici a fost un simplu angajat în timpul regimul lui Ceauşescu. Ulterior, a fost președinte al Institutului Cultural Român – echivalental Institutului Spaniol de Cultură, British Council, Institutul Italian de Cultură sau Goethe Institut, spre exemplu. Lucrează într-o manieră susţinută la ceea ce denumim socializarea criticii culturii. Cartea a generat în România o polemică deschisă, pe ton ridicat şi care persistă încă. Ceea ce răneşte un cititor sau un ascultător superficial e faptul că la Patapievici nu există formule, iar spiritul său rămâne aproape nealterat în independenţă şi critică.
În final, e regretabil că ediţiei – cum e deja o practică obișnuită pentru cărţile în limba spaniolă sau castiliană – îi lipseşte un indice analitic şi onomastic (de obicei introdus, ca regulă generală, în cărţi provenite din lumea anglo-saxonă). Un astfel de indice ar pune mai bine în lumină, din partea editorului, valoarea gândirii pe care o descoperim la Patapievici. Filosofia românească – ca și filmul şi literatura, spre exemplu – este o mostră de jovialitate şi prospeţime. E necesară o descoperire a autorilor, liniilor de gândire şi strategiilor de argumentare necunoscute chiar şi atenților cititori din rândul academicienior sau al oamenilor de știință. Ca să nu mai vorbim de restul societăţii.
În sinteză, nu tot ceea ce ţine de modernitate e de aruncat şi, în niciun caz, cu orice preţ; nici măcar aşa numita modernitate recentă (=postmodernitate). Suntem departe de un asemenea anacronism. Dar devine indispensabilă o distanţare de ceea ce e evident şi vizibil. Ceea ce câştigăm e în invizibil. Până la urmă, esenţialul e invizibil ochilor, cum ar fi spus Micul Prinţ (Saint-Exupery).
Traducere de IOANA ANGHEL.
LaPunkt mulţumeşte Doamnei Ioana Anghel pentru permisiunea de a reproduce această traducere a textului domnului Carlos Eduardo Maldonado.
NOTĂ: În versiunea originală, textul a apărut în „APORIA. Revista Internaţională de Investigaţii Filosofice” în anul 2011. El poate fi accesat la această adresă: http://www.carlosmaldonado.org/articulos/El%20hombre%20reciente%20de%20H.pdf
