Icoana mă-tii! De fiecare dată, când stă întins în pat, vede icoana în fața ochilor. Sub sticla murdară, icoana, uneori, ca acum, pare că-l mustră și îi spune nu te du! nu te du! O vede pe mă-sa în cealaltă cameră. Stă-n patul ei, între dune și, așa cum stă el întins pe pat, îi vede doar fața, cu ochelarii pe nas, citind din Biblie. S-ar ridica să plece la Gyula, dar mă-sa ar striga la el. Parcă o și audenu te du, mă`, că iar bei, c-altceva în afară de bețivăneală nu știi! Oh, păcătosule! Icoana asta cum stă în fața lui, atârnată pe perete! O știe de când lumea. Pupă icoana, pupă icoana! Cumva icoana asta seamănă cu mă-sa, au parcă aceiași ochi. Blajini cumva, da` și un reproș e acolo, un reproș permanent ca o sabie.Ah!, da` și când prinde vreo muscă așezându-se pe sticlă jap! o strivește cu sete. Cu năduf, ca și cum ar fi un gest de revoltă. Să pedepsească icoana! Așa simte. Ca și cum s-ar răcori pentru toate reproșurile lu` mă-să. Dacă s-ar ridica acum din pat și-ar vrea să plece, mă-sa s-ar ridica și ea dintre dune și ar pune mâna pe icoana dublură a icoanei lui din cameră și l-ar obliga să sărute icoana și să-și facă cruce ca să nu plece în păcat.
Te-ai rugat? M-am rugat, babo! Când te-ai rugat? Că nu te-am auzit. M-am rugat, m-am rugat, lasă-mă-n… Să nu drăcui, să nu drăcui! Roagă-te să te aud! Da` m-am rugat, babo, nu mă mai înnebuni! Roagă-te să te aud acum, că vin la tine, cât ești tu de bărbățoi! Bine, bine! Tatăl nostru carele ești în ceruri/ Vie Împărăția ta…. Mai cu credință! Of, Doamne, păcatele mele, că îmi fac păcate cu tine, te-am învățat cu credință, cu suflet spune!… Precum în Cer așa și pre pământ/ Și ne iartă nouă… Of, Doamne, păcatele noastre! Mă` Ioane, mă` Ioane, cum te-am crescut io pe tine și nu știu din ce sămânță te-ai aruncat așa bețivan… Precum iertăm și noi greșiților noștri/ Și nu ne duce pe noi în ispită și ne izbăvește de acel Rău/ C-a ta e Împărăția și Puterea/ Amin!… Amin, Ioane, Amin! Doamne, cum o să mor io și cui o să te las așa bețivan și fără un rost în lume?! Doamne, cu ce-am greșit?!
E ceva cu icoana asta. A vrut să scape de ea. O tot întorcea cu fața la perete și mă-sa când deretica prin camera lui o punea iar` cu fața spre cameră. Prima dată când a găsit icoana cu fața ascunsă a stat ea așa preț de-un minut gândindu-se cum o fi ajuns icoana așa cu fața la perete că ea n-a pus-o astfel, că doar Ioan nu pune mâna să facă nimic în casă. Ea n-ar îndrăzni să ascundă fața icoanei! Doamne ferește-ne și iartă-ne! Și apoi cum tot o găsea cu fața ascunsă, gândul imediat s-a lipit de băiatul ei bețivanu`, fără rost în lume la 50 de ani. Și s-a așezat ea așa pe marginea patului și, când a intrat el, i-a spus gravă să nu maiascunzi icoana cu fața la perete c-o să te trăznească Ăl de Sus! S-a ridicat și a ieșit din cameră. Mică, aplecată de spate, jumătate cât el. Și lui îi e frică de ea și de icoană. S-a așezat pe marginea patului și a privit icoana. O să-l trăznească, așa îi spun ochii ei. De cele mai multe ori o ignoră. Acum însă o privește drept în ochi! Să știe că el e acolo, și ea, doar pe perete!
Da` fă-ți patu`! Ce stai așa de parcă vrei să pleci? Zi-mi ce faci! Te arde gâtu`? Mă-sa îl simte întotdeauna când vrea să o zbughească din casă. Ioan știe câte mișcări trebuie să facă până să iasă din casă, să pună mâna pe bicicletă și să iasă pe poartă. A lăsat bicicleta dezlegată, știa că o plece la Canton. O vede și acum cum își ridică capul dintre plapumele ei și îl privește cercetător peste ochelari. Când o vede că și-a pus iar capul pe pernă și citește, întinde mâna lângă pat, fără să facă nici un zgomot, își ia teneșii, și-i pune în picioare fiind cu ochii pe mă-sa să nu-l vadă, să nu-i surprindă pregătirile. Noroc că a lăsat șireturile legate, nici nu le mai dezleagă. Pierdere de timp. Acum nu mai privește spre icoană, că dacă ar privi acum sigur l-ar apuca moleșeala și-ar auzi-o pe mă-sa strigând la el înainte să se miște și să se ridice din pat. I s-a întâmplat de atâtea ori încât simte atunci așa un fel de răceală de-a lungul șirei spinării. Cum să o audă pe mă-sa că strigă la el înainte de a striga cu adevărat?!
Acum o să se ridice și o să o zbughească pe ușă. Își face curaj.Hai, acum! Mă`, păcătosule, mă`. Știam io că vrei să pleci. Mă`, iar te duci, mă`, să bei, mă`. Te duci să îți bei mințile! Ți-ai băut mințile, mă`, Ioane, mă`! Și spune toate astea deja ridicată din pat, dar el deja a ajuns după ușă. Deja e în verandă. Deja e în curte. Mă-sa e în urma lui. Mică, jumătate cât el. Îmbrăcată toată-n negru. În cămașa ei de noapte din pânză topită, neagră. Cu năframa legată în jurul capului și cu ochelarii pe nas, caraghioși cumva. Mă`, nu pleca, mă`, Ioane, mă`! Și stă în capul scărilor și strigătele ei se transformă în plâns. Dar el e deja pe bicicletă. E deja în stradă. Se mai uită o dată în urmă. Mă-sa e încă acolo. Mică, jumătate cât el, tot mai mică.
E doar șase, pe seară. E primăvară caldă. Soarele e în fața lui. Ușor roșiatic. Pedalează în timp ce mașinile trec pe lângă el. O aude pe mă-sa în capul lui. Ea vorbește în continuare în capul lui.Te duci iar la bozgoru` ăla. Bozgoru` ală te-a învățat, mă`, să bei. Ăla ți-o luat și nevasta, mă`! Aia trebuia să fie nevastă-ta. Erai acum la casa ta, avea și tu copii, aveai și tu o femeie să-ți facă o zeamă caldă. Să aibă cineva grijă și de tine când io n-oi mai fi! Cine o să aibă grijă, mă`, de tine? Fără mine ești mort! Ce-o să facă el când mă-sa n-o mai fi?! Uneori gândește că mai bine n-ar mai fi. Dacă mă-sa o să cadă la pat, el ce-o să facă?! Că mă-sa îi face tot. Mâncare, spălat haine, tot, trăiesc din pensia ei. El se mai duce la unu` la altu` , mai sapă, mai repară câte ceva. Nu mai vrea să facă nimic. Demult a decis că nu mai vrea să facă nimic. El nu poate să o îngrijească pe mă-sa când o fi la pat. I-a zis odată lasă, că-mi pun ștreangu` de gât, nu-mi mai purta tu de grijă, babo! Și atât i-a trebuit lui mă-sa că a și început să îi urle căSatana a pus stăpânire pe el. Băutura e Satana! Dacă îți pui ștreangu` de gât, mă`, o să arzi în focurile Gheenei! Până ajungi acolo vin câinii și îți mânca hoitul, mă` păcătosule! Babo, câinii nu mănâncă oameni! Atunci, pisicile, mă`, păcătosule, că sunt locuite și ele de Diavol, mă`, și o să vină să-ți mânce, mă`, ochii! Mă`, roagă-te, mă`, să te ierte Ăl de Sus, mă`, că ești un păcătos, mă`! Pupă, mă`, crucea, mă`! Pupă, mă`, icoană, mă`, și roagă-te să te ierte Ăl de Sus pentru ce ai spus! Viața e darul lui Dumnezeu, mă`! Cum spurci tu tot! Tulai Doamne, Iartă-ne și Izbăvește-ne!
Se duce la Canton, la Gyula, să privească trenurile și să bea amândoi stând pe pragul ușii, în timp ce nevasta lui Gyula, Floarea, trebăluiește prin casă, iar puradeii lui se alergă prin mica pădurice de lângă calea ferată, urlând ca apucații. Strigătele lor străbat aerul de parcă ar fi niște păsări. E ca și cum ar închide ochii și acolo ar fi familia lui, iar Gyula n-ar fi. Dar nici asta nu-i mai smulge nimic în suflet. Totul s-a așezat în așa fel încât nimic nu mai poate fi schimbat. Casa cantonului Gyula și-a cumpărat-o când CFR-ul n-a mai vrut să țină atâtea cantoane de-a lungul linilor de tren, e ca și cum de aici ar putea pleca undeva, oriunde. Îl vede pe Gyula deja așezat pe pragul ușii, de parcă ar știi că vine la el. E o seară din aia care te îmbie la băut și la privit trenuri. Ioan sprijină bicicleta de copacul care-și întinde ramurile peste mica curte. Ramurile lui sunt lovite de trenurile care trec zi de zi, noapte de noapte. Toată viața trec trenuri. Uneori, când are chef, Gyula le taie c-o foarfecă uriașă. Ioan visează uneori foarfeca aia. E cea mai mare foarfecă pe care-a văzut-o vreodată. Are coșmaruri cu ea. Foarfeca aia o taie pe mă-sa, și ăsta e cel orbil vis pe care îl are din cele câteva pe care le ține minte.
Stau amândoi pe pragul ușii. Gyula și Ioan. Floarea mai trece pe acolo și îl privește pieziș pe Ioan. El se preface că nu o vede. Amintirea ei e oricum ca un abur. Nu se mai gândește la ea, în felul acela, demult. Nici nu mai știe de când. Poate nici nu a fost nimic. Mă-sa îl înnebunește de cap. Nici nu-și mai aduce aminte nimic. Acum parcă i-a răsărit în cap amintirea lui Ionuț, văru`su. A ajuns judecător la oraș. Erau nedespărțiți când erau mici. Pe el nu l-a înnebunit mă-sa, pocăita. El a fugit la oraș și a făcut școală. Când mai vine de pe la oraș, mă-sa îl înnebunește o zi și, gata!, scapă de ea. Mă-sa lui Ionuț îi spune de fiecare dată că e păcat că s-a făcut el judecător. Doar Domnul pocăiților e Judecător, e Judecătorul suprem! Ionuț nu poate să împartă dreptatea! Ionuț îi răspunde mereu același lucru da-ți Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu! Dacă n-o să-și pună ștreangul de gât mai bine s-ar duce la Ionuț, la oraș. Să-i găsească o slujbă. El ar fi vrut să fie vatman. Să conducă tramvaie! S-ar mulțumi și să spele măcar tramvaiele. Cineva trebuie să le spele! Dacă ajunge o dată pe an în oraș el ia tramvaiul și merge tot orașul cu el. Nu se mai ridică din scaun. Privește orașul din tramvai. Își lipește fața de geam și se zgâiește de parcă ar privi orașul printr-o vitrină. Mașini, femei, bărbați, lume colorată, magazine cu vitrine doldora de obiecte pe care nici măcar nu le cunoaște, sau le știe de la televizorul lor cu purici. A lu` mă-sa! Lumea se vede mai bine din tramvai decât la televizorul cu purici a lui mă-sa.
Zărește icoana de-acasă în toate geamurile trenului care trece prin fața casei lui Gyula, cantonu` lu` Gyula. Mă`, Gyula, mă`, tu te-ai gândit, mă`, ce-i moartea? Unde ne ducem, mă`? Hmm, bă, moartea e când se stinge lumina, bă! Se stinge de tot, bă! Nu e cum zice mă-ta! Și dacă e, mă`, dacă ne pârlește pe noi, ăștia, bețivanii? Dacă ne pârlește, mă`, la nemurire? Hai, bă, lasă-te, moartea e nimic, bă, nu mai ești, și dacă nu mai ești nu mai știi, bă, de tine. Și dacă nu mai știi, bă, de tine, ce dracu` vrei? Bă, Ioane, tu oricum nu scapi de mă-ta, ascultă-mă pe mine. Nu scapi de aia nici mort! Io o să îmi pun ștreangu de gât, mă`, că io viață nu mai am!
Și atunci vede roțile alea mari, metalice, cum se rostogolesc pe șine, și zgomotul asurzitor, de parcă i-ar veni acum să se ridice și să arunce sub ele. Dar mă-sa iar îi vorbește și aici. Mă`, bețivanule, te-a auzit Ăl de Sus, mă`, ce-ai spus, mă,` despre ștreang! Dracu` a intrat în mintea ta și acum vorbește pe gura ta. Ți-a spurcat gura și mintea! Doamne, Iartă-ne și ai milă de noi, păcătoșii! Că io l-am învățat de credință sfântă și el a luat calea băuturii!
Beau amândoi Genocid, licoarea asta transparentă pe care o simte până-n cap, până-n bolta capului de tare ce e. Se uită unul la altul cu ochii roșii și gurile încep să li se încleșteze cumva. Trec trenurile și atunci palele de vânt și zgomotul îi fac așa cumva să se trezească preț de-o secundă, că după aia zgomotul asurzitor e ca și Genocidul, după o vreme nu-l mai simți, nu mai auzi. Când nu mai simte băutura până-n bolta capului, Ioan se ridică de pe pragul ușii, nesigur, și-l aude pe Gyula în spatele lui du-te, bă, la mă-ta, pleacă, bă, de pe capu` meu. Mișcă-ți hoitu`! Ar vrea să se întoarcă și să-i spună vreo două, da` o aude pe mă-să mă, nu drăcuii, mă, că te trăznește Ăl de Sus! El cu bicicleta lui Tohan, de-a lungul căii ferate. Se uită în lungul căii ferate să vadă dacă vine vreun tren. E aproape noapte. Departe vede luminile roșii ale unui tren care se apropie. Amețit cum e i se pare că parcă ar fiDracu` cu ochii roșii și gura plină de sânge. Aude urletul trenului. A pus de atâtea ori monede pe șină și le găsea apoi turtite. De atâtea ori se gândește că decât ștreangul mai bine s-ar pune pe linia de tren. Dar de fiecare dată, în gândul ăsta, apare mă-sa focurile Iadului îi ard pe cei care își iau viața, mă`, păcătosule! N-o să te-ngroape popa și rămâi cu strigoii, mă, în fundul cimitirului, între bălării! Că io n-o să vin să plivesc groapa ta, să râdă oamenii de mine și să nu-mi mai vorbească popa! Căiește-te, mă`, pentru că-l lași pe Dracu` să-ți umble-n minte. Gonește-l, mă`, pe Dracu` din mintea ta. Vino cu mine la Biserică, mă`, să-ți găsești liniștea! A pus odată o broască pe șină, a lipit-o cu scoci și proasta stătea și orăcăia în continuare, că nu-nțelegea ce se întâmplă. S-a zbătut la început prinsă de șină, dar după aia s-a obișnuit și orăcăia ca proasta și trenul a trecut peste ea. A rămas o zeamă murdară și nimicul.
Trenul e în spatele lui și trece ca o fiară venită parcă din Iad pe lângă el. Aproape se clatină să cadă de cum trece trenul în viteză asurzitoare pe lângă el, abia-și ține bițigla. Dacă ar arunca-o acum între roțile astea ca niște dinți uriași metalici ai Fiarei, dacă s-ar arunca el în gura asta metalică din care ies parcă flăcărileIadului?! Gândul ăsta al cărnii și-al oaselor lui zdrobite de dinții uriași de metal îl face cumva așa să simtă parcă un rest deGenocid până-n bolta capului. Acum dacă-l absoarbe gura asta metalică în măruntaiele Iadului?! Mă, păcătosule, mă, întoarce-te la Biserică! Nu mai bea, mă, nu-ți mai bea mințile și sufletu`! Salvează-ți sufletu`! A trecut și trenul ăsta fără să-l ia și pe el. Da` n-are unde să se ducă. Singurul loc unde poate să meargă eIadul!, ca-așa zice mă-sa. Mai are puțin și-o să ajungă acasă. Drumul de întoarcere e mai greu, că nu se mai poate sui pe bițiglă și acum bițigla e mai grea, trebuie s-o tragă după el pe șoseaua asta străjuită de duzii copilăriei lui. Duzii ăștia cu trunchiurile lor groase în care se urca cu Ionuț și stăteau ca-ntr-un pat cu perne rezemate de perete. Mâncau dude până limba și palmele deveneau negre. Ce s-ar mai urca în duzii ăștia să se întoarcă în timp?! Trece-o mașină pe lângă el, cu geamurile lăsate jos, se aude muzică dată la maxim. Bă, fraiere, du-te, bă, de pe șosea, cretinule! Fraierule! Încurci lumea, bă, prostovane! Lumea.
O să-ajungă acasă și mă-sa poate-l așteaptă și la ora asta să-i spună ea câteva. O să-l aștepte cu icoana și cu crucea. O să-l pună în genunchi și va trebui să se roage, altfel mâine n-o să primească de mâncare. Deschide cu grijă poarta, simte așa un val de neliniște la gândul că va trebui să dea ochii cu ea. Se aud câini lătrând. O pasăre trece parcă pe lângă el și parcă îl atinge cu aripa. Cum s-ar putea întâmplă asta?! Aripa să-l fi atins sau vântul nopții care se joacă printre frunzele nucului de lângă casă. Lasăbițigla lângă perete și intră cu grijă în casă. Mă-sa doarme între dunele ei cu icoana lângă cap. Ar putea acum să o acopere cu dunele și să moară sufocată mă-sa să n-o mai audă mâine dimineață. Porcule, când ai venit azi-noapte, mă, bețivule? Da` când se uită la ea așa îl apucă mila când o vede cum e ea, acolo, mică, jumătate cât el, abia ghicind-o între dunele ei.
Iese pe ușă și se duce, așa amețit, în magazia lor din spatele casei. Undeva, într-un colț, are dosit ștreangul pe care, uneori, îl privește gânditor. Dacă s-ar lega cu el ar fi ca și cum ar putea plonja departe de tot ce nu e în viața asta a lui?! Magazia e plină de obiectele nimănui, de obiecte de care nimeni, nici chiar el și mă-sa, nici chiar Gyula cu Floarea lui, nimeni nu mai are nevoie de ele. Femeia din icoană cu pruncul ei stau în fundul magaziei. Au coborât de pe peretele lui și sunt, aici, în magazie. Imaginea lor e cumva tremurândă, parcă ar fi de pe sticla televizorului cu purici a lu` mă-sa. Roșul, negrul și verdele greu. Bronzul și liniile subțiri ale contururilor. Sfânta lu` mă–sa se uită la el cu ochii ăia, cu pruncul în brațe, cu mâna aia în gestul ăla parcă dojenitor. Bronzul de pe ea strălucește parcă luminând magazia. Doar n-o să vorbească?! Lui Ioan îi e frică să nu-i audă vocea. Îi tremură mâinile pe sfoara groasă și aspră și-i trece un gând prin minte că ar trebui să se grăbească să nu cumva să înceapă Sfânta lu` mă–sa să vorbească. Dacă o să înceapă să plângă pruncu`?! Iisuse Cristoase, și Sfânta Fecioară, iartă-l pe păcătosul ăsta de copil bețiv al meu, pruncu` meu! Iartă-L că nu știe ce face! Și-a băut mințile! Milostivește-Te de noi! Asta ar spune mă-sa dacă ar fi aici și și-ar vedea-o pe Sfânta ei cu pruncul coborâți de pe icoană în magazia lor plină de obiectele nimănui. Leagă ștreangul de grindă, își pune scăunelul sub picioare, își pune capul în ștreang și-mpinge scăunelul. Grinda cedează și Ioan cade cu ștreang cu tot pe-un covor ponosit de iută și-n cădere tavanul șubred al magaziei, putrezit, din carton ușor, se sparge-n bucăți. Și cum cade Ioan, pe covorul de iută, în locul tavanului vede cerul bleumarin, aproape negru, plin de stele ca niște diamante care palpită vii, parcă se apropie și se-ndepărtează totodată de el, și mai apucă să spună Doamne, ce minunăție! E viu! Ioan adoarme.
(Text publicat în volumul colectiv ”Dialogul religiilor în Europa Unită, coordonat de Iulia Badea-Gueritee și Alexandru Ojică, Editura Adenium, 2015)
