7 gesturi care fac parte, deja de mai multă vreme, din patrimonul abjecţiei naţionale. 7 gesturi, adică:
1.Palma pe care Mihai Tatulici i-a dat-o lui Nicu Ceauşescu, în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989, la TVR, după ce, cu doar cîteva zile înainte şi mulţi ani înaintea acestora, acelaşi Mihai Tatulici „i-a mîncat din palmă” lui Nicu Ceauşescu;
2.”Fitilele” de sorginte securistică pe care, şi după 1989, le-a aprins prompt la TVR, ca şi cum ar fi fost în misiune, Cornelius Roşiianu. („Olteanu Ion”, numele său de cod pentru momentele în care „turna” ştiri la Securitate despre colegii săi);
3.Iliada şi Minediada (un memento, măi dragă!) şi greţosul balet retoric pe care îl face de aproape 25 de ani cînd e nevoit să se pronunţe pe acest subiect Ion Iliescu, în ciuda numeroaselor dovezi care îl pun la colţ;
4.PrOTV-izarea mass media autohtone – cu stop cadru pe un moment profund indecent, în fond inuman, provocat de un reporter şi de o cea mai influentă televiziune, în urma unui teribil accident aviatic;
5.Sentimentul KAFTian al fiinţei care îl încearcă des pe puşcăriaşul MeMe Stoica;
6.Recitalul de flegme TV în direct şi în reluare pe care l-a dat Giovanni Becali;
7.Evacuarea oricărei urme de bun-simţ din (personalităţile lui) Corneliu Vadim Tudor în momentul în care, perfect legal, a fost evacuat din casa în care partidul acestuia îşi avea sediul provizoriu – momentul celebru în care Vadim Tudor înjură ca ultimul birjar executoarea judecătorească, sare să o bată şi îi aruncă un pahar cu apa în faţă.
De aici pleacă această carte – România în şapte gesturi, cel mai recent volum semnat de Radu Parachivescu şi publicat de editura Humanitas. De la 7 gesturi fondatoare pentru ceea ce înseamnă mizeria publică din România. De la scoatea din banal a acestor gesturi care au putut fi – vai – confundate uneori chiar cu normalitatea. De la aceste, în fond, 7 momente extraordinare care au fost preluate ca modele. „Multiplicate în pliurile societăţii, refăcute în microuniversul unei scări de bloc, al unei întreprinderi, al unei şcoli”, cum ne spune chiar autorul cărţii.
De altfel, unul dintre subtilele, dar solidele semne că răul public pe care l-au provocat majoritatea celor şapte gesturi este aşa de mare îl reprezintă, cred eu, faptul că despre ele se vorbeşte sau s-a vorbit cu mult prea multă lejeritate, atunci cînd nu s-a ajuns în registrul băşcăliei îngăduitoare. Logica de discurs fiind următoarea: e naşpa ce s-a întîmplat – în toate aceste situaţii – dar oamenii care au provocat aceste situaţii sînt „de-ai noştri, din popor”. „Băieţi buni”, cum s-ar zice. Cînd s-a vorbit despre ele, fiindcă, un alt semn că sînt pilde despre un rău adînc şi extins este reprezentat de diversele tentative – multe, reuşite – de a se închide, uneori brutal, aceste subiecte. Vorba unul slogan celebru acum cîţiva ani – şi tăcerea (ca metodă) este un răspuns la necesarele întrebări cu privire la răul produs de aceste gesturi, în multe privinţe, fondatoare.
Nu este relevant dacă sînt cele mai semnificative gesturi despre România reală – de altfel, este şi dificil de ales şi de ierarhizat în această privinţă mai ales că „material” de studiu există din abudenţă, creativitatea întru rău exersîndu-se la noi cu o imensă voluptate. Cu siguranţă însă că aceste 7 momente alese, aceste 7 focusuri pe care ni le propune Radu Paraschivescu sînt dintre acelea cu adevărat semnificative – în felurite moduri, ele au făcut, cum se spune, „şcoală”. Au fost „implementate” în mic şi în mare, au fost copiate şi replicate.
Încă ceva: avem aici borne explicative suficiente ale unui demers care subîntinde un proiect amplu – încă, se pare, departe de a se apropia de final – pe care de mai bine de un deceniu ni-l oferă Radu Paraschivescu: anume, celebrele sale antologii de „perle” ale tranziţiei. Acolo, se adună „brutul” (şi brutele, îmi vine să zic, şi nu mă cenzurez…); aici, în această cea mai recentă carte a sa, avem explicaţia şi proiecţiile unora dintre acele elemente „brute” din antologiile de perle ale tranziţiei româneşti. Acolo, la vorbele unora şi a altora, primul implus e să rîdem, să ne amuzăm. Aici, vedem că, de fapt, cam e de plîns.
Aşadar, o carte despre obscenitatea publică – deci, despre adevărul istoriei noastre recente-, carte despre forţa de iradiere a răului, despre categorii tari ale odioşeniei. Un text suplu, despre o temă grea (temă cu subteme grele), despre o ţară greu de dus, despre un spaţiu public în care meritul şi decenţa sunt, adesea, sugrumate de mediocritate şi de ticăloşie. Pare descurajant. Nu e chiar aşa. Pentru că maeştrii acelor gesturi fondatoare ale răului – 7 dintre ele inventariate de Radu Paraschivescu, dar, în fapt, mult mai multe – nu au învins. Cu o expresie din fotbal – „se joacă; încă se joacă”.
Lectură plăcută – nu prea îmi vine să spun, fiindcă tematica acestei cărţi este greu de digerat. Dar lectură întinsă, lectură atentă, da! Şi, inclusiv pentru cei care cred în ştiu, ca şi mine, că „încă se joacă”, lectură obligatorie!
