Aproape de o carte

Când citesc, nu ştiu de ce şi nici nu mă obosesc să mă întreb de ce, îmi place să am lîngă mine apă. Un pahar cu apă. Îmi place, pur şi simplu. Fie pe noptieră, fie la masa de scris, fie pe un scaun unde depozitez uneori, în regim de urgenţă, cărţile. Mă simt bine în acest fel.

Şi, mai aproape de o carte, mă simt bine, mă simt confortabil dacă volumul are vreun semn de carte. Dacă nu are, am acasă mereu la îndemînă un top mare în care sînt adunate cîteva zeci de semne de carte de rezervă. Unele sînt facute de mine, din diverse cartoane. Ideal însă e ca volumul pe care îl am în mînă să aibă semnul lui de carte. Şi e cu atît mai bine cu cît acel semn de carte nu e de la vreun partener al volumului – vreo firmă care se asociază cărţii, vreun post de radio care promovează cartea cu pricina ş.a.m.d. Îmi plac semnele de carte care îmi dau detalii suplimentare despre autor, care îmi promit alte titluri şi mă simt bine şi cu acele semne de carte care îmi amintesc despre alte volume – fie ale aceluiaşi autor sau ale colecţiei din care fac parte cartea. La ocazii speciale – cînd, de pildă, cartea e una de cursă lungă sau mă ţine ore întregi nemişcat lîngă ea – îmi scot semnele de carte festive. Sînt din piele, miros bine, sînt foarte placute la atingere – îmi place să le aud sunetul delicat cînd se azează între pagini sau, cînd cartea mă ţine, cum spuneam, nemişcat ore în şir, să mă joc puţin cu ele şi apoi să le aşez la finalul cărţii, după cuprins, între ultima pagină şi coperta 3. Un semn de carte nu e, pentru mine, numai un reminder – e, fără discuţie, şi asta. Îmi place să citesc ordonat, cît se poate de ordonat şi un semn de carte e un ajutor bun în acest sens. Un semn de carte e un fel de mic aliat tăcut.  Aproape de o carte – nu este singurul.  Alfel, desigur că, măcat uneori, semnele de carte sînt un soi de spioni pe care îi laşi într-o carte. Uneori, perfect acoperiti, ca si cum s-ar lipi de paginile între care stau, dar care pot fi oricînd treziţi ca să ajute la cine ştie ce misiune – de înţelegere a ceea ce citeşti, a ceea ce citesc.

Uneori – ştiu, nu e frumos, dar uneori mi se întîmplă – îndoi paginile unei cărţi. Niciodată ale unei cărţi care nu îmi aparţine. De obicei, asta se întîmplă cu acele cărţi care îmi servesc pentru o lucrare, pentru un eseu. Ceva impus, ceva cu profil oarecum ştiinţific. Atunci, grăbit, nu pun zeci de semne de carte – şi nici acele mici hîrtii care se lipesc, nu le sufăr; nu înseamnă că nu sînt utile, cred că, raţional vorbind, sînt mai utile decît paginile mele îndoite, doar că eu nu le sufăr – aşadar, îndoi paginile cărţii ori ale cărţilor. Fie sus, fie jos – funcţie de locul unde e plasat citatul care îmi poate fi de folos pentru lucrare. Dacă e în jumătatea superioară a cărţii, îndoi sus. Dacă e în jumătatea inferioară, îndoi pagina, normal, jos. Ştiu, nu e frumos. Uneori îmi pare rău. Dar fac asta.  Cînd nu citesc în casă şi cînd nu am cu mine un semn de carte – deşi, dacă am rucsac (şi, de regulă, am în spate aşa ceva), e imposibil să nu am cîteva în buzunarul mic, din faţă -, îndoi şi paginile de la cărţile neştiintifice. De la romane, de la volumele de poeme ori de eseuri. Uneori, mă uit peste cărţiele citite acum 10, 15, 20 de ani. Unele au urme de pagini îndoite – pe acolo am trecut eu cîndva.

Ei, da, trebuie să recunosc, îndoiam mai mult cînd eram mai tînăr. Altă vîrstă, altă atitudine. Nici nu erau, de altfel, aşa multe semne de carte pe atunci – erau rare carţile cu aşa ceva, iar de confectionat nu îmi dăduse prin minte să le colecţionez. Aveam, totuşi, în liceu şi în facultate, cîteva topuri de bucăti dreptunghiulare din carton – le primisem de la un foarte bun prieten care avea o mică tipografie. Erau resturi de la tipăriuti – „ştifturi”, asa le spunea şi le spuneam. Uneori, îmi foloseau şi ca semne de carte. Dar mai rar. De regulă – ca fişe un pic mai arătoase decît cele decupate din hîrta A4 de xerox.

Şi, da, subliniez şi scriu pe carte, într-o carte. Nu numai cînd o fac o lucrare ştiinţifică – ci mult mai des. Dar, la fel, niciodată pe cărţile altora, şi nici pe cărţile de la bibliotecă. Şi niciodată cu altceva decît cu creionul. Cu un creion simplu – am mereu la îndemînă cîteva creioane. Creionul, cînd citesc o carte şi vreau sau trebuie să subliniez ceva din ea, e un soi de rudă cu semnul de carte. O rudă mai puţin tăcută, mai puţin pasivă. De cînd mă ştiu am adorat creioanele. Am avut oarecare respect şi pentru stilou – deşi, acum, scriu rarissim cu el. Şi, desigur, am avut o preţuire foarte pragmatică pentru pix – de lungă durată, prin natura meseriilor pe care le-am schimbat şi pentru eficienţa cu care anumite pixuri mă ajutau să cumpăr timp şi să rezum ceea ce aveam nevoie. Însă, într-o carte, într-o carte pe care o citesc eu – fiindcă am avut în mînă, mai ales la blbiotecă şi cărţi care au trecut şi prin alte mîini şi care erau roşii, verzi, albastre de la pix ori stilou -, aşadar, într-o carte citită de mine, e interzis să subliniez cu pixul ori stiloul. De fapt, e interzis pentru mine să subliniez cu orice altceva decît cu creionul.

Îmi plac mai multe feluri de crieoane – cele cu mină clasică, gri-negru, de diferite grosimi. Îmi plac de cînd mă ştiu.  Îmi place şi acum să le ascut – o fac ritualic, chiar dacă nu e neapărat nevoie, chiar dacă sînt aproape impecabil de bine ascuţite. Le-am şi spart pe unele dintre el, le-am spart pe lăţime, demult, cu lama, ajutat de un mic briceag – ca să văd ce e înăuntru şi, recunosc încă o dată, ca sa gust mina lor. Pentru cei care nu aţi încercat asta – nu aţi pierdut cine ştie ce. Pentru mine – trebuia să fac şi asta. Aşadar, subliniez cu crieonul. Scriu mai rar pe margimea paginilor, prefer să pun, pe ideea care mă intersează, fie o paranteză pătrată, fie o acoladă; fie, mai nou (oare ce o însemna asta?) să mărginesc ideea ori ideile cu doua „X”-uri scurte şi să le unesc printr-o linie punctată. Da, subliniez – şi asta are un farmec incomparabil mai mare decît, bunăoară, faptul de a colora într-un doc de computer, de a-l boldui, italiza ori mai ştiu eu ce din multitudinea de trucuri permise de fisierul de computer. Da, subliniez şi fiindcă îmi place să aud cum creionul scîrţiie pe foaie – ceea ce este, veţi recunoaşte, cu totul altceva decît sunetul monoton, al unor taste lovite ritmic cu degetele.

Ador coperţile cărţilor – cînd citesc o carte, le citesc (mai ales coperta a patra) de zeci, poate de sute de ori; cînd spun „le citesc” se poate, just, înţelege şi că lenevesc cu privirea pe ele. De altfel, aşa cum doar despre un semn de carte se poate scrie un eseu lung, cu atît mai mult se poate face unul despre ideea de copertă. Să ne gîndim doar cîtă viaţa este – înăntru şi în afara unor – coperţi de carte care se închid. Nu se închid pur şi simplu. Se închid şi, simultan, ele deschid. Şi, desigur, deschid citesc febril şi atent clapetele – acolo unde există şi, din fericire, există la tot mai multe cărţi.

O carte este o lume. O lume de lumi – a fost spusă de atîtea ori încît această observaţie este de o evidenţă orbitoare. Dar şi lîngă carte, în imediatul fizic al unei cărţi, există o lume. O lume de lumi. Am „fişat” cîteva dintre reperele acestei lumi de lumi de lîngă o carte. Sînt mult mai multe.

Dacă, acum, cînd închei acest text, întind mîna în dreapta mea, lîngă computer, pot să iau un pahar cu apă. Un pahar cu apă care nu stă doar lîngă maşinăria aceasta care mă ajută la scris, ci, în primul rînd, lîngă o carte…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *