Urmărind lipită de televizor, cu spaima, indignarea, umilința în gât, cum barbari dirijați de Gruparea Stat Islamic vânau oameni în anume locuri din Paris în seara de vineri, 13 noiembrie, mi-am amintit de recentul roman al unui mare scriitor de limbă franceză, algerianul Boualem Sansal, publicat de Gallimard pentru rentrée, care a făcut senzație la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt de acum o lună, fiind vândut în mai multe țări prin licitații spectaculoase. 2084.
Sfârșitul lumii vorbește despre o dictatură religioasă în numele unui dumnezeu unic Yollah, într-o țară imaginară Abistan (care poate fi chiar Franța), tot atât de de teribilă precum dictatura lui Big Brother din romanul lui Orwell. Dacă distopia lui Houellebecq din Supunere mizează pe o islamizare soft, mai subtilă a Occidentului, romanul lui Sansal e mult mai dur, având aceeași forță de a fi tranșant ca Dezonoare de J.M. Coetzee sau Drumul de Cormac McCarthy. Nominalizat la toate premiile importante franceze, se pare că 2084 a devenit peste noapte îndeajuns de incorect politic pentru a mai rămâne în jocuri. Rușinea a spălat-o juriul Academiei Franceze, care i-a acordat Marele Premiu pentru roman pe 2015.
Am câștigat licitația pentru acest roman, e deja în traducere, pe mâini bune, și va apărea în primăvara viitoare. Ca editor, văd mereu lumea prin prisma cărților de ficțiune pe care le aleg să le public. Se produce o simbioză, viața imaginată în ele se întrepătrunde cu viața mea de zi cu zi, devenind, din veridică, reală. Și invers. Pe la mijlocul deceniului trecut, sorbeam, la acelați târg de carte de la Frankfurt, un pahar de șampanie în standul unuia dintre editorii importanți pe care i-am întâlnit și de la care am învățat.
Egon Ammann, care, din 1981până în 2010, a avut Ammann Verlag la Zürich, o editură de vis. A închis-o fiindcă nu a vrut cu nici un chip să facă rabat valorii. Venise la București, în 1990, în căutare de autori și așa îl cunoscusem. Egon mă tachina, tot întrebându-mă când îl public pe Eric-Emmanuel Schmitt, cel mai bine vândut scriitor străin din portofoliul său. Tocmai mă pregăteam să încep seria de autor pe care i-am dedicat-o și care acum, prin apariția romanului Femeia în fața oglinzii, ajunge la al paisprezecelea volum.
Ce m-a bucurat într-un fel neîncercat mai înainte a fost descoperirea făcută acum vreo cinci ani, când i-am citit lui Schmitt povestirea Femeia cu buchetul de flori din superbul volum Visătoarea din Ostende. Locul povestirii e dat de călătoriile sale cu trenul, ani de-a rândul, la editorul din Zürich. Tempo-ul povestirii este marcat de secvențe cu Egon și colaboratorii săi. Eric-Emmanuel Schmitt îi face editorului său german un portret viu, exact, în care i-am recunoscut imediat fascinația: „E un bărbat pasionat, cu sprâncene inteligente, nas rasat, a citit tot, a descifrat tot în ultimii şaizeci de ani, sculându-se regulat la cinci dimineaţa pentru ca, de îndată ce îşi aprindea ţigara, să deschidă manuscrise, să parcurgă romane, să devoreze eseuri. Dă impresia că poartă în părul alb, prea lung, urmele unei vieţi aventuroase, a vântului din ţările prin care a umblat, a fumului scos de tonele de tutun pe care le- a ars, a viselor ce-i însoţesc cărţile publicate. Nu afirmă nimic şi nu face morală, iar eu sunt impresionat de curiozitatea lui nesecată, de apetitul descoperirilor, de înclinaţia lui pentru limbi străine; faţă de el, mă simt un amator“. Povestirea lui Schmitt ține, de fapt, și de biografia mea.