Se fac 77 de ani de la Kristallnacht – numele sub care a rămas în memoria Germaniei pogromul din noiembrie 1938. Se cuvine o rememorare, mai ales că evenimentele din Germania vor fi copiate mai târziu și în România legionară și a regimului Ion Antonescu.
Așa cum se știe, pogromul din noiembrie 1938 din Germania nazistă a izbucnit în urma asasinării de către tânărul evreu Herschel Grynszpan a unui tânăr diplomat nazist de rang secund de la Ambasada Germaniei din Paris, Ernst vom Rath. Grynszpan, evreu cu origini poloneze, și-a ales la întâmplare victima în ziua de 7 noiembrie 1938, pentru a protesta prin acest gest extrem față de deportarea evreilor polonezi din Germania, inclusiv a părinților săi. Imediat după ce știrea atentatului s-a răspândit, au izbucnit violențe antisemite în mai multe localități din Germania, care s-au generalizat repede la nivelul întregii țări. Lucrurile au escaladat pe 9 noiembrie, ziua în care vom Rath a murit din cauza rănilor și în care naziștii aniversau Puciul de la berărie, din 1923. Peste 90 de evrei au fost uciși, conform cifrelor oficiale, dar, probabil, victimele decedate au fost mult mai multe. Alte mii au fost bătute, terorizate și trecute prin ritualuri de umilire. Peste 250 de sinagogi au fost distruse, 7.500 de proprietăți au fost prădate, cimitire, profanate. 30.000 de evrei, adică 10% din populația evreiască care mai rămăsese în Germania, au fost deportați la Dachau, Buchenwald și Sachsenhausen. Aproximativ o mie dintre aceștia au murit în timpul deportării sau în lagăr.
Pogromul din noiembrie 1938 ridică mai multe chestiuni care sunt esențiale pentru înțelegerea instituționalizării violenței antisemite. Prima și cea mai importantă este dacă a fost sau nu ordonant și coordonat de Hitler? Răspunsul asupra căruia au căzut de acord cei mai mulți istorici este că Hitler a jucat un rol major, dar nu direct.
Hitler s-a ferit să fie asociat cu izbucnirile populare de violență împotriva evreilor. Își păstra astfel profilul de om de stat și putea chiar să pară moderat în comparație cu grupuri naziste radicale. Era împotriva pogromurilor încă din 1919, pentru că aduceau haos, distrugeri materiale și atrăgeau atenția opiniei publice internaționale. Prefera, ca și SS-ul, antisemitismul birocratic, sistematic, calculat. Hitler a fost informat în timp real de asasinarea lui vom Rath și izbucnirea violențelor în Germania. A avut mai multe discuții cu liderii naziști în data de 9 noiembrie și este posibil să-și fi dat acordul pentru organizarea unor acțiuni de represalii la care poliția să stea pasivă. Nici nu era nevoie ca Hitler să intervină direct pentru că, așa cum demonstrează Ian Kersahaw, inovase un stil nou de leadership, conform căruia Führerul fixa direcții de acțiune, iar rolul liderilor naziști era de a întreprinde măsuri concrete pentru a veni în întâmpinarea voinței acestuia.
Joseph Goebbels, ministrul nazist al Propagandei, care era adeptul utilizării violenței populare împotriva evreilor și fusese principalul incitator al valurilor anterioare de violență din Germania nazistă (1933, 1935, 1938), a fost liderul nazist cel mai implicat în igniția furiei antisemite din noiembrie 1938. Ca urmare a intervenției sale în seara aniversării din 9 noiembrie, responsabilii naziști au transmis, într-o manieră destul de improvizată, indicații în teritoriu pentru organizarea unor violențe „spontane” împotriva evreilor. Au răspuns la apeluri în special militanți din SA și din Hitlerjugend, care se străduiau să-și arate rolul în „rezolvarea problemei evreiești”, în competiția cu alte agenții naziste. Naziștilor îmbrăcați în civil li s-au alăturat germani obișnuiți.
Violența a mers mult dincolo de ce preconizaseră vârfurile naziste. Incitările din presă și discursurile politice au fost constituit combustia violenței, naziștii din teritoriu interpretând discursurile inflamate ale liderilor ca un semn că violența antisemită este autorizată. Dincolo de directivele venite de le centru, inițiative de jos a jucat un rol important. Vom Rath a fost martirizat și făcut post-mortem mai important decât era, iar în spatele atentantului a fost imaginat un plan al „evreimii mondiale”.
Heinrich Himmler, șeful SS și al Poliției, care, într-un discurs din 8 noiembrie afirmase că „evreii nu vor putea supraviețui în Germania” și că vor fi vânați „cu o duritate fără precedent”, nu a dorit să fie asociat direct cu pogromul. Unul din subordonații săi, Adolf Eichmann, „specialist” al SD în problema evreiască, scria, în 1937, într-un memorandum, că printre metodele de luptă împotriva evreilor se numără și „intimidarea”, utilizarea „furiei populare”, care le subminează „sentimentul de securitate”. Totuși, Himmler era adeptul unei politici sistematice, controlate, înfăptuită implacabil cu mijloacele statului. La fel, mâna sa dreaptă, Reinhard Heydrich, șeful Poliției de Securitate și al SD, și subordonatul acestuia, Heinrich Müller, șeful Gestapo. Goebbels a cerut ca poliția să nu intervină decisiv împotriva pogromiștilor, iar Himmler și Heydrich, se pare, au cauționat această directivă, care, după discursul lui Goebbels, a fost transmisă în teritoriu pe linie de partid.
În teren, instrucțiunile nu au fost foarte clare: unii polițiști au participat la violențe alături de pogromiști, alții au stat spectatori, câțiva au încercat să-și facă datoria pentru limitarea dezordinii. S-au păstrat în arhive doar instrucțiunile date de Heydrich și Müller, pe linia SS și Gestapo, care precizau că acțiunile antievreiești trebuie să fie de scurtă durată și să vizeze în special sinagogi (din care trebuiau în prealabil confiscate arhivele). Poliția urma să intervină pentru protejarea averilor germane și pentru a împiedica jafurile (nu și distrugerile). De asemenea, ordinele celor doi au stat la baza arestării și deportării celor 30.000 de evrei.
Așadar, a exist un soi de diviziune a muncii între agențiile naziste: în timp ce SA și Hitlerjugend s-au constituit în forță brută, SS și Gestapo au intervenit chirurgical, direcționând violențele și folosind prilejul pentru a iniția măsuri sistematice împotriva evreilor. Goebbels a fost principalul responsabil pentru pogrom, dar Himmler și Heydrich au fost marii beneficiari. Când, după o discuție cu Hitler (care, în privat, și-a exprimat satisfacția în privința pogromului), Goebbels a emis, în după-amiaza zilei de 10 noiembrie, ordinul de încetare imediată a represaliilor împotriva evreilor și afirma că, de la acel punct încolo, răspunsul punitiv va fi dat evreilor pe calea „legislației și edictelor”, ministrul Propagandei valida, de fapt, strategia SS. Himmler și Heydrich au deplâns efectele negative pe care pogromul le-a avut asupra economiei Reich-ului și a imaginii statului și partidului nazist, în țară și în străinătate, și s-au folosit tactic de situație pentru a propune măsuri de anvergură împotriva evreilor. Pe lângă inaugurarea campaniilor de arestări și deportări masive, a fost accelerată emigrarea forțată, au fost introduse noi interdicții și discriminări, în fine, au fost luate măsuri ample de excludere din economie și de arianizare a proprietăților evreiești.
Similarități cu România și pogromul de la București din ianuarie 1941
Pot fi observate imediat câteva similarități între pogromul din Germania, din noiembrie 1938, și rebeliunea legionară și pogromul de la București, din ianuarie 1941. În ambele situații, violențele au izbucnit în urma unui atentat. Deținătorii puterii erau împărțiți în privința modalității de abordare a problemei evreiești. Comportamentul legionarilor semăna, în timpul Statului Național Legionar, cu cel al trupelor SA și al Hitlerjugend de până în 1938. Ei erau adepții unei politici de asalt, care să dezlănțuie furia împotriva evreilor, pentru distrugerea și preluarea proprietăților, pentru intimidarea și excluderea lor din economie, din societate și, finalmente, din România.
Mișcarea Legionară nu acționa unitar după moartea lui Codreanu și, în interiorul ei, au câștigat teren mai multe grupări care au accentuat latura teroristă, violentă. Acestea au jucat un rol major în timpul rebeliunii și pogromului. Pogromurile se numărau printre metodele utilizabile și erau văzute ca parte a comportamentului revoluționar, transformator.
Antonescu, în schimb, era adeptul unei politici antisemite dure, dar graduale, gândită tactic într-o succesiune care să reducă impactul asupra mersului economiei și a înțelegerilor economice cu Germania. Șeful Guvernului și al statului era foarte atent la ce se întâmpla în Germania, la comportamentul lui Hitler, la felul în care s-a desfășurat cronologic campania antievreiască nazistă. Când vorbea de etapizare și pragmatism, cita mereu cazul Germaniei naziste. Mișcarea legionară era revoluționară, dorind ca transformarea să fie condusă de membrii ei văzuți ca parte dintr-o forță a inițiaților. Antonescu era statist, se baza pe instituțiile statului, avea oarecare respect pentru proprietate și pentru aspectele legale care vizau păstrarea ordinii. Dorea ca deprivarea evreilor să fie făcută în avantajul statului, nu al legionarilor, nici măcar al germanilor. Cerea să se folosească metode dure, dar cu aparență legală împotriva populației iudaice. Îi plăcea să se arate ca moderat și ca om de stat în contrast cu legionarii anarhici, care nu înțelegeau cum funcționează un stat.
Antonescu a tolerat violențele împotriva evreilor și apoi s-a folosit de ele pentru a denunța metodele legionare. La fel cum în Germania, SA a intrat și mai tare în dizgrație după pogromul din noiembrie 1938, laolaltă cu politica evreiască bazată pe violență dezlănțuită, anarhică, la fel, în România, Mișcarea legionară a fost lăsată să se compromită prin propriile metode, pentru ca mai apoi să-și facă loc antisemitismul procedural, pus în aplicare de instituții ale statului, sistematic, printr-o radicalizare graduală.
