De obicei scriu un articol pe săptămână pentru Lapunkt, şi încerc să fiu mai optimist decât alţii, dar în săptămâna asta am fost la locul unde au murit acei oameni şi nu prea am chef să scriu ceva anume.
Erau priviri acolo, cam atât. Priviri. Stupefiate.
Parcă timpul se oprise în loc în faţa acelei fabrici.
Şi ar trebui ca timpul să se oprească în loc şi ca România întreagă să se oprească în loc. 25 de ani nu sunt nimic faţă de acest moment, zic eu, şi de această tragedie.
E un fel de ceasul al unsprezecelea pentru România. Să furi, să marginalizezi, să sărăceşti ţara, ok, e o durere care ajunge la populaţie mai diluat, încetul cu încetul. Dar să îţi arzi copiii de vii, e un punct dincolo de care nu va mai rămâne decât să ne călcăm cu toţii în picioare.
La Revoluţie cei care au murit au murit măcar pentru ceva, ştiau ce îi aşteaptă sau ştiau ce vor cu orice preţ. Cei din Club chiar nu au murit pentru ceva, şi mai ales erau tineri. Iar părintele la slujba unde am fost duminică dimineaţa a adăugat încă o doză de tragism, cu întrebarea: “oare câţi din aceşti tineri erau pregătiţi pentru a trece pe lumea cealaltă?”
Nu erau pregătiţi. Nimeni nu era pregătit pentru asta.
Nu prea văd la cine să mă raportez legat de acest Colectiv 2015, care depăşeşte normalitatea din toate punctele de vedere.
O să mă raportez la cel mai important citat pentru mine, şi la cel care e modelul meu atunci când mă gândesc la un model, Monseniorul Ghika. E o parte din ultima frază a Monseniorului Ghika, înainte de a muri în condiţii de exterminare la 81 de ani la închisoarea din Jilava, în anul 1954, de fapt este spovada lui în lipsă de preot: “Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce ar fi trebuit… într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru întreaga lume civilizată”. Reţin pentru acest articol prima parte, “am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce ar fi trebuit”.
Mai întâi, printre cei din club au fost nişte oameni care au făcut “tot ce au putut”. Aceşti oameni au atins în câteva secunde înălţimea la care nu ajung mulţi într-o viaţă. Sunt deja eroii acestei lumi contemporane, fără suflet şi fără viitor, în care răul e tot mai brutal, iar reacţiile noastre la rău se fac tot mai greu, şi la fel de brutal, şi doar în prezent.
Apoi, despre cei plecaţi sau răniţi, cum privim o viaţă ruptă? Prin ce a realizat omul comparat cu alţii sau cu planurile de carieră? Nu, mai degrabă prin dorinta lui de a face “tot ce se poate”. Asta pare a fi singurul lucru care ne dă speranţă, atunci când privim stupefiaţi vieţi tinere rupte de pe pământ, sau vieţi îmbătrânite şi care tot nu ajung odată să-şi găsească pacea. Avem speranţa că decizia de a trăi viaţa până la capăt, de a simţi că ai făcut “tot ce poţi” pentru scopul sau iubirea care dă sens vieţii tale, e un sentiment care poate să apară în fiecare secundă, în orologiul imens al universului adevărat, cel invizibil. Avem speranţa că aceşti oameni duc ceva frumos dincolo, fie şi o secundă de plinătate de viaţă.
Şi trei. Cei rămaşi în viaţă, prietenii şi cunoscuţii şi mulţi alţii, care trec prin sentimentul de culpabilitate, şoc, trauma. Culpabilitate de orice fel. E bine, dar să vedem ce culpabilitate cere acest eveniment. Să refaci statul, legile şi mai ales aerisirile din cluburi, e mult prea puţin faţă de ce trebuie făcut. E ca reacţia celor care trec printr-un accident de maşină şi râd necontrolat sau încep să aibă ticuri. Acest Colectiv 2015 nu e un eveniment făcut să ne repare ţevile din primăria Tulcea sau Brăila.
Nu ai ce să repari.
Trebuie să începem să ne repărăm pe noi înşine.
Ceea ce nu am făcut nici după 25 de ani. Am mers înainte în speranţa că lucrurile se vor repara singure de la sine, fără să lucrăm prea mult sau deloc la noi înşine.
Iar dacă acest moment nu reuneşte românii într-un examen de conştiinţă crunt de curat, golul lăsat de aceste vieţi aspirate va atârna asupra conştiinţelor noastre, mai devreme sau mai târziu, mai greu decât tot răul revoluţiei şi al luptelor dificile – dar convinse – împotriva dictaturii.
Singura dovadă că nu am trecut peste acest moment e decizia de a nu mai trăi duşi de val, obosiţi, din inerţie, la mâna unor guverne care de cele mai multe ori fie nu au cap, fie nu au coadă. Decizia de a să face fiecare tot ce putem, binele curat, chiar dacă nu va mai fi niciodată “tot ce ar fi trebuit”. Iar citatul Monseniorului Ghika ne eliberează de fapt de o culpabilitate care ne-ar putea bloca: odată ce te apuci de treabă, sută la sută, chiar şi în ultimul ceas, oricât de mult rău ar fi în jurul tău, tu oricum nu ai putea face mai mult bine decât « sută la sută » ce poţi tu face.
Colectiv 2015 e vorba despre oameni, şi i nu se poate răspunde corect cu legi sau reparaţii la primărie, ci tot cu oameni.
Articolul meu nu ştiu dacă e foarte clar, dar mesajul e că va trebui să facem ceva. Nu ştiu încă ce. Dar avem în faţa noastră mai mult decât nişte martiri, şi mai mult decât o a doua Revoluţie, nu una politică ci una spirituală. Avem un “punct de neîntoarcere” dincolo de care, dacă nu schimbăm totul, noi cei rămaşi în viaţă în această ţară vom continua să trăim, dar nu ca nişte oameni.
