Am urmarit să încadrez pe om în istoria vieții de pe planeta noastră. […]În această primă lecțiune l-am arătat pe el, în evoluție de la faza de anthropus la cea de homo sapiens. Le-am dat noțiunea lungimii acestei evoluții și a marilor schimbări ale ambianței, în care el a trăit (în emisfera boreală, in partea Nordică). Omul de la Mauer acum 530 000 ani-deci vreo 17-18000 de generații. De la Hristos până acum 64, de la Eschil 80. Prin urmare antecedentele noastre umane cântăresc 18.000 generații sau poate mai mult […] Am vrut să dau senzația evoluției realizate în formă umană și să trezesc în ei nevoia de a o continua mai departe. Așa își începea anatomistul și antropologul român Francisc I. Rainer (1874-1944) lecția de deschidere a cursului de antropologie în anul 1943 la București.
Mânat de această țintă, Rainer, director al Institutului de Anatomie și Embriologie al Facultății de Medicină din București și profesor de anatomie și antropologie la Facultatea de Educație Fizică și la Belle Arte, a strâns în peste 20 ani de activitate (aproximativ între 1920-1944) o bogată colecție de materiale, culminând cu crearea în iunie 1940 a primului Institut și Muzeu de antropologie din România. În această clădire, aflată în incinta curții Facultății de Medicină, Rainer a imaginat un spațiu în care să poată expune concepția sa despre Om. Prin tipul de exponate aduse împreună, modul în carea acestea au fost grupate și organizate, profesorul a propus un nou mod de a privi corpul uman în Bucureștiul interbelic. Corpurile a mii de indivizi morți în morgile și spitalele Bucureștiului au fost disecate, dezmembrate, iar anumite fragmente păstrate, arhivate și aliniate în dulapuri și vitrine. Ce ne pot spune ele despre începuturile antropologiei fizice în România? Cum putem explica gama largă de materiale colecționate, adesea paradoxale pentru un cercetător modern: ce caută împreună într-o colecție antropologică craniul unui pantofar, mort de tuberculoză la 38 ani, cu desenul unei șopârle din triasic, fotografia unei statui dintr-un temple grecesc și o lamelă cu un fragment de țesut uman? Această juxtapunere de cunoștințe anatomice, biologice, chiar și de geografie și climatologie, fac parte dintr-un univers în care antropologia era înțeleasă ca o știință naturală, iar biologicul era considerat a oferi fereastra către înțelegerea naturii umane.
O dată ce pătrundem în istoria acestei colecții, în jurnalele, cursurile și articolele lui Rainer, înțelegem treptat că în clădirea institutului era spusă povestea evoluției formei umane de-a lungul timpului și la toate scările, de la ontogeneză- planșe desenate cu ovule și fotografii de embrioni pe plăci stereoscopice de sticlă, mergând înapoi în timp la specii/tipuri umane dispărute (mulaje de neandertalieni sau schelete preistorice). Diferite scale temporale, materialități și concepte ajung astfel a se suprapune și a fi expuse în sălile institutului pe cele trei nivele ale clădirii, întreg spațiul devenind un colaj de părți ale corpului ce iau diferite forme (reale sau reprezentări). La parter era expusă colecția de cranii, la primul etaj colecția de specimene patologice, aliniate în funcție de părțile anatomice (de la cranii hidrocefale și sifilitice, la picioare fracturate sau vertebre cu artroze), pe pereți fiind expuse radiografiile pieselor, în timp ce pe culoare erau agățate planșe cu specimene preistorice încadrând un dulap cu schelete arheologice. Ultimul etaj era rezervat preparatelor de micromorfologie, umană și animală. Toate aceste materiale erau menite să documenteze corpuri etnice sau bolnave, iar legăturile invizibile dintre ele erau făcute explicite prin modul în care erau grupate și expuse.
Deși nu au rămas multe urme documentare ale acestei perioade de început a Institutului, într-o fotografie anterioară mutării colecției în noua clădire putem surprinde ceva din universal creat de Rainer. Cranii aliniate într-un dulap simplu de lemn care acoperă tot peretele privesc în obiectivul de fotografiat, în timp ce altele stau înghesuite printre instrumente, pe mese și pe scaune. În această fotografie alb-negru din 1920 este prins un unghi al subsolului Facultății de Medicină din București, o cameră întunecată, luminată numai prin câteva ferestre. Sub ferestrele înguste, sunt agățate în șir mulaje faciale. Este singurul perete din încăpere neacoperit de mobilă, după cum ne dezvăluie o a doua fotografie: craniile par a lua în stăpânire tot spațiul, fie aranjate în dulapuri, pe mese, scaune sau în cutii. Este un osuar modern, depozitat într-un spațiu în care sub lumina difuză se contopesc oasele, lemnul și cimentul.
Sursa imagine: Arhiva Institutului Francisc I. Rainer
Astfel, Franisc Rainer a adunat o colecție de mii de cranii umane și specimene postcraniene, câteva mii de fișe antropologice, fotografii antropologice de țărani adunate în campaniile conduse în anii ‘20 de sociologul Dimitrie Gusti în satele Moldovei, radiografii și probe de țesut, cursuri, planșe, desene anatomice și tabele matematice. El nu a colecționat simple oase, fișe sau fotografii, ci a căutat să construiască o arhivă vizuală a tipului “Om”, care să expliciteze ce înseamnă acesta: o sumă de variații ale formei în evoluția vieții pe pământ. Întreaga colecție a fost gândită pentru a ilustra variabilitatea umană și diferențele fenotipice ale poporului român, precum și pentru a veni în sprijinul învățământului medical și al cercetărilor modificărilor patologice. Prin tipul de exponate, dar și modul în care acestea au fost montate și grupate, Rainer a contribuit și la sincronizarea antropologiei românești cu cea europeană, urmând modelul colecțiilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ale anatomiștilor și antropologilor Rudolf Virchow, Felix von Luschan, sau Giustiniano Nicolucci, la Berlin, Viena sau Napoli.
Ceea ce unea materialele diverse era conceptul de ‘formă’, așa cum fusese propus de Goethe cu un secol în urmă. Colecționând și comparând diferite forme-tipuri umane, cercetătorul putea să înțeleagă cum s-a dezvoltat viața pe Pământ. Dacă colecția era menită a juca rolul unei arhive vizuale, investigațiile ei presupuneau studii cantitative, bazate pe o filozofie empiristă de cercetare : forma umană urmează niște principii matematice de organizare, iar unghiurile și distanțele pot fi măsurate cu diverse instrumente (precum șublerul, cranioforul Martin, goniometrul), ce sunt apoi transformate în indici (de ex. indicele cefalic). Pe baza acestor indici putea fi apoi creat profilul (definirea) unui anumit tip uman. Prin urmare, contururile craniilor sau ale corpului uman erau desenate și fotografiate, pentru a putea fi suprapuse peste contururi similare provenind de la alți indivizi și a se observa distanțele/apropierile între tipuri umane. Nu doar că în acest fel se creau legături între specimene, dar se construiau și narațiuni care urmăreu forma umană de-a lungul istoriei.
Privită însă într-un context mai larg, la nivelul Europei interbelice, o asemenea colecție antropologică ieșea deja din modă datorită schimbărilor de paradigmă. După o primă generație de oameni de știință în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum Paul Broca, Rudof Virchow sau Rudolph Martin, educați ca medici sau anatomiști, asemenea lui Rainer și care propuseseră o antropologie bazată pe metode antropometrice și clasificări rasiale, știința începuse să se schimbe și în același timp să se specializeze. Observațiile morfologice erau înlocuite cu studii genetice, ereditare, demografice, sau statistice, ceea ce făcea desuetă colecționarea și măsurarea oaselor pentru studii rasiale. În același timp, antropologia se detașa și distanța de medicină și de colecțiile anatomice, ceea ce făcea neinteligibilă aducerea împreună a unora dintre specimenele din colecție. Cu toate acestea, efortul lui Francisc Rainer a adus ceva nou în spațiul românesc : o abordare sistematică și structurată a corpului uman pentru obținerea cunoașterii antropologice, precum și apariția muzeului de antropologie, ca o sinteză a cunoașterii anatomice, antropologice și muzeale.
Sursa imagine: Arhiva Institutului Francisc I. Rainer
