Ioana Em. Petrescu în bibliografia canonică a eminescologiei: o scurtă istorie și cîteva reflecții

Există două percepţii generice, superficiale, ale Ioanei Em. Petrescu, în peisajul criticii noastre literare. Cea dintîi se referă la faptul că, fiică a profesorului şi istoricului literar D. Popovici (1902 – 1952), Ioana Em. Petrescu ar fi moştenit nu numai un patrimoniu genetic, ci şi ideile, opţiunile ştiinţifice şi studiile tatălui său, care şi-ar fi format astfel continuatoarea la catedra universităţii clujene. O minimă atenţie la date ne spune, însă, că D. Popovici moare pe cînd fiica sa avea numai 11 ani, ceea ce exclude orice posibilitate a unei formări ştiinţifice directe. Desigur, destinul tragic al tatălui îşi va pune amprenta asupra devenirii fiicei (multe pagini din Jurnalul ei fiind, în acest sens, mai mult decît grăitoare): ea va alege să studieze Filologia pentru a putea edita operele acestuia, va creşte citind biblioteca tatălui şi se va forma intelectual căutîndu-i „urmele” în manuscrise şi în cărţi. Ca tînără asistentă la catedra unde fusese profesor tatăl său (cu zece ani mai-nainte), Ioana Petrescu are de asumat – după propriile mărturisiri, în jurnal şi în corespondenţă – mai degrabă o „vină”, în ochii acelora care, geloşi cîndva pe tată, înţelegeau că se pot răzbuna pe fiică, nepedepsiţi. A fi „fiica lui Popovici” a constituit, de aceea, întotdeauna, un dar ambiguu. Mediată de lecturi, de texte, îndepărtată de trecerea anilor, prezenţa lui Popovici în studiile fiicei sale nu va fi una „dictatorială”, ci „dialogică”. Un dialog care va trebui, cîndva, restituit în toate nuanţele sale intelectuale, pe baza textelor şi a documentelor de arhivă. Deocamdată, voi invoca doar o explicitare a lui (cea mai completă, după ştiinţa mea, dată de autoare) pentru domeniul eminescologiei. Ioana Em. Petrescu îşi sintetizează cele mai importante ipoteze asupra operei eminesciene în replică la dialectica „titan-geniu”, pe axa căreia D. Popovici şi le construise pe ale sale, cu patruzeci de ani mai-nainte: „Simplificînd lucrurile, universul eminescian e definit de Popovici pe baza unei grile tipologice, ca spaţiu de convertire a « titanului » (rebel activ) în « geniu » (contemplativ care refuză angajarea în istorie sau, în genere, în acţiune). Pentru mine Eminescu este, în primul rînd, un mare poet tragic (ceea ce însemnează depăşirea alternativei pesimism/optimism într-o viziune paralelă şi coincidentă cu cea a lui Nietzsche); emblema eroului tragic eminescian mi se pare a fi Cezarul, adică eroul care îşi asumă într-o lume fără zei funcţia de substitut divin, menţinînd prin propria-i acţiune lumile în fiinţă, în ciuda conştiinţei ironice cu care contemplă propriu-i efort. Accepţia pe care am dat-o Cezarului este în fond sinteza celor două tipuri explorate de D. Popovici, titanul şi geniul” (Interviu, în „Tribuna” nr. 24/1989).

Ea răspundea, astfel, prejudecății care o însoțise încă de la debut, și care fusese exprimată de oameni (profesioniști, altminteri, foarte onorabili) apropiați atît regretatului ei părinte cît și ei însăși. Pentru că voi vorbi în cele ce urmează despre studiile ei de eminescologie, permiteți-mi să citez, întru ilustrarea modului august în care respectivele prejudecăți se exprimă, din cronica pe care Mircea Zaciu (fost student al tatălui, fost profesor și apoi coleg de catedră al fiicei…) o semnează la Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică:

„Plăcere intelectuală superioară, stîrnită şi de excelenta stăpînire a imensei materii, unde tentaţia rătăcirii în labirintul postumelor (…) sau în dedalul inextricabil al atîtor surse bibliografice e evitat cu eleganţă: notele fiecărui capitol devin astfel spaţiul privilegiat de prelungire a meditaţiei. Să nu uităm că Ioana Em. Petrescu e fiica savantului D. Popovici, ale cărui sugestii în eminescologie le continuă cu aceeaşi sobră, disciplinată şi tehnică precizie moştenită, adăugînd însă şi o percepere mai modernă a textului şi o traducere a acestuia în echivalenţe suav-feminine. Alteori, cadenţa frazei, descărnată pînă la asceză, coboară treptele pînă la efectele aforismului…” (Sublima probă, în „România literară”, nr. 44/1978)

Ceea ce subliniază Mircea Zaciu aici e continuitatea intelectuală dintre părinte și copil (inexplicabilă altminteri decît genetic în cazul de față, ceea ce cronicarul trece însă sub tăcere) și faptul că autoarea e femeie, deci scrie ca o femeie (suav), cînd nu scrie de totului descărnat.

Cea de-a doua percepție, la fel de discutabilă, o așază pe Ioana Em. Petrescu, ca specialist, exclusiv în domeniul eminescologiei. Faptul se datorează mai puţin succesului de public al primului ei volum dedicat lui Eminescu (din 1978), cît unei prejudecăţi „străvechi” a cîmpului nostru literar, care clasifică mai repede în funcţie de obiect decît de metodă sau de idee şi, de asemenea, care s-a obişnuit cu un anumit autotelism al exegezei eminesciene. Într-o logică foarte simplă, prejudecata potrivit căreia a scrie despre Eminescu este proba obligatorie a unui specialist în literatură (una din iluziile greu de ucis ale criticii literare româneşti) o antrenează, pe cale de consecinţă, pe aceea care vrea ca – într-un studiu aplicat operei eminesciene – „Eminescu” să fie miza cea mai importantă, de nu chiar singura. Nimic mai reducţionist pentru tipurile de studii pe care le construieşte Ioana Em. Petrescu. Insistent, ea însăşi căuta să corecteze această percepţie cînd era convocată la cuvînt ca „eminescolog”, schiţînd o viziune mult mai largă şi mai centrată asupra teoriei criticii: „Nu mă consider eminescolog, ci, pur şi simplu, « critic », în accepţia ceva mai largă pe care termenul de « criticism » îl are în terminologia anglo-saxonă. […] Preocupările mele dominante se înscriu în sfera poeticii, a poeticii aplicate mai ales. Or, marile repere în evoluţia limbajului poetic românesc, cele care marchează de fapt o restructurare a viziunii poetice, mi se par a fi tocmai Budai-Deleanu, Eminescu, Barbu şi Nichita Stănescu. Între aceste repere, Eminescu rămîne însă centrul de referinţă, acela în funcţie de care îşi dezvăluie sensul devenirea întregii noastre literaturi. Preocupările eminescologice fac aşadar parte, pentru mine, dintr-un mai general proiect critic, în care ocupă însă un loc privilegiat, motivat de importanţa particulară a obiectului” (Interviu, în „Caiete botoşănene”, an V, nr. 10/1978). Este o ipostază atipică, din nou, în care studierea lui Eminescu reprezintă calea (regală…) pentru a reaşeza conceptele generale ale literaturii şi artei: „interesul pentru opera lui Eminescu nu e diminuat, ci sporit, printr-o contextualizare ceva mai largă, adică prin interesul pentru întreaga istorie a poeziei româneşti, sau prin interesul pentru o sferă teoretică mai cuprinzătoare, de la cercetarea specificului « poeticităţii », la orientările gîndirii poststructuraliste…” (Interviu, în „Echinox”, nr. 1-2/1990).

Eminescu, poet tragic (impus în memoria specialiştilor cu titlul „diplomaticeşte” reaşezat de autoare, pentru a trece printre furcile cenzurii comuniste, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, cu care a apărut în 1978) este, probabil, pînă astăzi, cartea cea mai cunoscută a Ioanei Em. Petrescu. Ea propune o viziune critică integratoare asupra operei poetice a lui Eminescu şi a biografiei sale intelectuale, construite în jurul a trei noduri conceptuale, care leagă împreună elemente aparent disparate ale unei creații enorme, deschizînd totodată reflecţia către cîteva probleme generice ale poeticităţii. Urmărind evoluţia internă a operei, de la primele încercări poetice ale tinereţii la căutarea limbajelor alternative şi intrarea în tăcere din perioada bolii, istoria pe care Ioana Em. Petrescu o restituie aici 1. se centrează pe identificarea unui sentiment de a fi în lume al eului creator (în funcţie de care acesta se figurează retoric, respectiv îşi modelizează cosmosul),

2. conduce spre fundamentarea unui sentiment tragic al existenţei (care permite sinteze ideatice comparabile cu cele ale lui Nietzsche, în filosofia epocii, şi constituie, totodată, cauza primă a „despărţirii de romantism” la nivel estetic, a operei) şi

3. redefineşte, în termeni extrem de originali şi totodată de compatibili cu Zeitgeist-ul sfîrşitului de secol XIX, raportul artistului cu limbajul, într-un scenariu al imaginarului lingvistic care se desface din utopiile mitologiei romantice pentru a tenta noile teritorii ale destrucţiei, des-facerii şi rostirii singulare moderne (fără a-l transforma pe Eminescu într-un – horribile dictu! – protocronic european, dar şi fără a renunţa la un orizont comparatist, îndeosebi în ceea ce priveşte schimbarea de paradigmă filosofică a postromantismului în genere).

Despre acest volum, apărut în 1978, s-a scris foarte puţin. Sunt cîteva cronici de întîmpinare, semnate de (deja menţionatul) Mircea Zaciu, Mihai Zamfir („Limbă şi literatură”, nr. 3/1979, Configuraţii recente ale exegezei eminesciene), Șerban Cioculescu („România literară”, nr. 1/1979, Între poezie şi critică), Mircea Popa („Steaua”, nr. 1-1979, Eminescu şi echivalenţele eu-lui cosmologic), Dan C. Mihăilescu („Luceafărul”, nr. 49/1978, Drumuri noi în exegeza eminesciană) și Gh. Grigurcu („Familia”, nr. 5/1979, Eminescu de Ioana Em. Petrescu). Dacă ultimele trei enumerate aici sunt texte prezentative, politicoase în elogii și prudente în a formula efectiv judecăți de valoare, Mihai Zamfir, în schimb, realizează noutatea perspectivei exegetice, arătînd cum anume, „în lumina teoriei sale, aproape oricare poezie a lui Eminescu începe să sune altfel. Procedarea Ioanei Em. Petrescu, de investigare atentă a bibliografiei care a precedat-o, reiese și din notele abundente ce însoțesc fiecare capitol. Găsim aici, rarefiată, toată exegeza eminesciană importantă, într-un efort documentar cu adevărat complex”. Cea mai surprinzătoare – pentru cititorul de astăzi – reacție o are, în schimb, Șerban Cioculescu, cu o cronică negativă, ironică și pamfletară, și cu prejudecăți de lectură care ne fac să ne întrebăm dacă citise, de fapt, întreg volumul. Astfel, el presupune că este, la origine, o teză de doctorat (pe seama genului, punînd, astfel, „scăderile” unui discurs prea teoretizant), și – mai surprinzător! – o carte dedicată unui singur poem, Criticilor mei (singura analiză despre care venerabilul istoric literar își exprimă opiniile, de fapt). Cioculescu apreciază (în consecința propriului misreading) că poemului eminescian i s-ar acorda prea multă importanță, ca text relevant pentru o poetică de tip expresiv, ceea ce, în opinia sa, ar vădi neînțelegerea actului creator eminescian. În fapt, Cioculescu nu e familiarizat cu noile concepte ale poeticii (decizînd să ignore referințele Ioanei Em. Petrescu la cartea lui M.H. Abrams, The Mirror and the Lamp, și la accepțiunile date „poeticii expresive”) și citește, pur și simplu, „poetica expresivă” ca o „poetică a expresiei”, adică – o poetică a tuturor poeziilor scrise vreodată, prin nimic specifică romantismului sau lui Eminescu. Un caz clasic de misreading, încheiat cu o tentativă de ironie in extremis, la adresa nivelului conceptual al exegezei, resimțit ca excesiv (lipsit de „bun simț critic”, un concept insolit și pe a cărui înțelegere universală autorul pare să conteze): „încerc un sentiment tardiv de sfială și de remușcare pentru fapta de a fi opus argumentele bunului simț critic atît de înaltelor speculații filosofice ale comentatoarei. Fac mea culpa!”. Cu alte cuvinte, dosarul receptării critice a cărții indexează șase cronici de întîmpinare (din partea numelor cu autoritate ale revistelor literare de pe atunci), din care una foarte rezervată și alta de-a dreptul superior-ironic-negativă.

Citită azi, Eminescu – poet tragic se vede, de fapt, într-atît de diferit de primele ei lecturi „publice”, încît pare o cu totul altă carte. Ceea ce critica de întîmpinare părea să nu fi văzut, acolo, era nucleul dur al eseului de „semantică ontologică” pe care se construia exegeza. Sentimentul eului în lume se vede, acolo, configurat în funcţie de evoluţia conceptului de model cosmologic, pe care Ioana Em. Petrescu îl aduce în teritoriile poeticii dinspre istoria ştiinţelor şi a mentalităţilor, ceea ce îi restituie funcţia integrativă: „considerăm că modelul cosmologic constituie o realitate de profunzime a viziunii, depăşind în adîncime nivelul materialului mitic din care se constituie viziunile cosmogonice explicite din operele literare, pentru că modelul cosmologic este expresia sentimentului existenţei în lume, a raporturilor originare pe care fiinţa le stabileşte cu universul” (Eminescu, poet tragic). Deşi modelul cosmologic adoptiv al unei epoci artistice sau al unei opere poate fi în dezacord cu „modelul instituit ştiinţific în epoca respectivă”, autoarea consideră că discrepanţa este semnul – intuit artistic – al unor evoluţii viitoare, de paradigmă, întrucît „« sentimentul faţă de lume » (înţeles ca tip de relaţie ontologică) ni se pare a fi nu un factor derivat, ci unul definitoriu în construcţia stilului cultural al unei epoci” (ibidem). Succesiunea modelelor cosmologice adoptive în evoluţia accelerată a viziunii eminesciene, de la romantismul înalt la postromantism, permite concretizarea în imaginar poetic a liniilor de forţă ale unei dinamici interne a operei, care caută să răspundă lumii şi să semantizeze lumea, totodată. Decupajul tematic este extrem de fertil pentru analiza unui creator de la finalul romantismului european, şi autoarea subliniază în repetate rînduri această adecvare a metodei la obiect. Mai mult, în deschiderea teoretică pe care o susţine, putem citi prefigurarea interesului Ioanei Em. Petrescu faţă de posibilităţile de a apropia soluţiile artei de discursul ştiinţelor „dure”, sub semnul aceleiaşi paradigme, surclasînd ruptura dintre artă şi ştiinţă, pe care ea o vede ca „rană” şi „culpă” a vîrstei moderne – şi asupra căreia va reveni în Ion Barbu şi poetica postmodernismului, în Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, ca şi în numeroase studii de mai mici dimensiuni.

Identificînd în Eminescu un poet tragic (în fapt, conform titlului iniţial, aceasta era teza principală a cărţii), autoarea se situează explicit pe poziţii polemice faţă de cea mai celebră monografie a operei poetului naţional, cea semnată de G. Călinescu: „ipotezei călinesciene a semicercului ancorat în cosmologie i-am prefera o alta, ontologică, în funcţie de care nucleul operei eminesciene devine sentimentul tragic al existenţei” (Eminescu, poet tragic). O altă direcţie a polemicii vizează mult-clamatul schopenhauerianism eminescian, pe care această perspectivă îl redimensionează între premisele filosofice ale unei construcţii poetice originale. Atributelor de „pură contemplativitate” ale geniului schopenhauerian, figurarea eminesciană a eului liric ajunge astfel să le opună o „vocaţie ontologică”, aceea care întemeiază şi ţine lumi, prin puterea gîndirii, în fiinţă, instituind o relaţie aparte şi cu divinitatea modern-absentă din propria ei creaţie. Eului (tragic) îi revine, în eternitate, asumarea lucid-tragică a unui destin de cunoaştere suferitoare: triumful eroului liric eminescian primeşte, însă, aici, accentele unei naraţiuni majore a interpretantului. În chiar miezul cărţii, acolo unde acest triumf tragic este explicitat, discursul critic „încurcă” regimul pronominal şi rosteşte, la persoana întîi plural (ocurenţă rarissimă în textele autoarei!), o punere în abis a propriei efigii: „În vidul cosmic, căruia îi dă forma lumii, nemuritorul Hyperion se descoperă prizonier al eternului său monolog, căci comunicarea – ca şi iubirea – e un început de moarte, este prezenţa în noi a celui care nu suntem, a celui străin nouă, a propriei noastre nefiinţe” (ibidem). Semnătură discretă a unui subiect interpretant, o asemenea alunecare gramaticală, în chiar momentul ridicării analizei la teorie şi la general, dezvăluie o subiectivitate în act şi obligă la o nuanţare a înţelegerii proiectului exegetic al Ioanei Em. Petrescu, ca proiect destinal (în acelaşi sens trimit şi multe din însemnările din Jurnal).

În sfîrşit, imaginarul lingvistic eminescian, conflictul poetului cu limbajul – tentat de transgresarea limitelor comunicării, întru destrucţie – ca a treia axă majoră a exegezei propuse aici, are o încărcătură polemică implicită extraordinară, dacă ne gîndim la toate studiile ce au încetăţenit percepţia lui Eminescu – poet creator şi glorificator al limbii naţionale. Ioana Em. Petrescu reciteşte îndeaproape artele poetice eminesciene, demonstrînd vulnerabilitatea scenariului înalt-romantic pe care critica l-a proiectat asupra viziunii lui despre limbajul poetic. Ea ne convinge, întorcîndu-ne la textele eminesciene, că „poezia eminesciană nu se naşte (ca cea a lui Heliade) dintr-o exaltare a cuvîntului, ci dintr-o luptă cu limbajul” (ibidem), şi că acest fapt corespunde însăşi viziunii poetului despre limbaj: „cu adevărat creatoare sînt, pentru Eminescu, epocile în care limba unui popor nu e încă pe deplin cristalizată, căci poezia nu se serveşte de limbaj, ci se naşte învingîndu-l. Dar, ajungînd să spargă limitele cuvîntului, poezia eminesciană sfîrşeşte în tăcere” (ibidem). Grefată pe o neîncredere fundamentală în vorbire, poetica eminesciană nu se poate recunoaşte în utopiile romantice ale imaginării limbii poetice ontogene, în vreme ce gîndirea eminesciană vede natura matematică a „limbajului universal” , descoperind „trădarea” limbajului poetic şi dizolvîndu-se în tăcere: tăcerea poetului căruia Odin (în Odin şi poetul) îi dă în dar Frumuseţea, tăcerea blasfematorului Sarmis, coborît de zei în marea îngheţată (pe care o va reciti în Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti), tăcerea eului din Odă (în metru antic) – a cărei analiză încheie studiul şi care reconsideră, metodologic, şansele poeticii istorice a formelor – de fapt, în momentul cînd, istoriceşte, structuralismul critic s-a încheiat. Pentru că, aşa cum spuneam, nu Eminescu, nu numai Eminescu este miza principală a cărţii…

Una din axele demonstrației din Eminescu, poet tragic o constituia aceea a despărţirii de romantism pe care o realizează, în poezia românească, Eminescu; el ancorează, prin creaţia de maturitate, în teritoriile primului modernism şi anticipă astfel soluţiile liricii secolului al XX-lea. Pe această filieră, relaţionarea viziunii poetice eminesciene cu cele patru mari universuri lirice post-eminesciene (Arghezi, Blaga, Barbu, Stănescu) apare ca o etapă firească în construcţia proiectului de ansamblu al Ioanei Em. Petrescu – acela (în fapt) al unei istorii comparate a formelor poeticităţii în literatura română, de la Ion Budai Deleanu pînă în contemporaneitate. Pentru înţelegerea motivaţiilor care au stat la baza cărţii apărute în 1989, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, este interesant, cred, de menţionat că autoarea a decis structura volumului într-un soi de „autocenzură”, manifestată încă din stadiul de proiect al studiului. Intenţia sa era de a scrie o carte despre poetica lui Nichita Stănescu (după ce predase editorului, în 1987, volumul Ion Barbu şi poetica postmodernismului, apărut abia postum, în 1993), dar redactorii editurii Dacia, cu care lucra, o avertizau că este prea puţin probabil ca un asemenea titlu să fie aprobat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, în planul editorial. Nucleul despre Nichita Stănescu devine un capitol într-o carte ce pare a fi despre Eminescu, dar care retrasează – pe axa vedere/viziune poetică – istoria despărţirii dialogice de Eminescu a poeziei moderniste româneşti. Ioana Em. Petrescu alege, din nou, soluţia balansului între o perspectivă de poetică istorică, „de serie mare” (de fapt, avem de-a face cu o istorie a poeziei româneşti, urmărită pe traseele cîtorva nuclee generative), respectiv o lectură apropiată a unor secvenţe recurente, decupate cu lama fină a unei „coupe sémiotique” exemplare. Secvenţele privesc, în opera fiecărui poet adus în discuţie, temele cunoaşterii prin vedere şi/sau prin viziune pentru care „ochiul” ar putea constitui termenul proxim al tuturor construcţiilor alegorice. Puţine pagini ale exegezei eminesciene mai reuşesc să transmită intensitatea experienţei interpretante aşa cum o face, aici, capitolul dedicat Orbirii lui Orfeu – fără îndoială, o capodoperă critică, în care nivelul tematic, al imaginarului, este readus în matca lecturii retorice pentru a da concreteţe semanticii ontologice.

Dar volumul mai reunește frumuseţi subtile de carte-manuscris medieval (fapt vizibil şi în titlurile capitolelor) şi accentuate straturi dialogice, intertextuale. Aşa sunt, de pildă, secvenţele în care autoarea îşi pune în pagină preocupările pentru deconstrucţie, ca în analiza la Cu gîndiri şi cu imagini, unde, „în termenii lui Derrida”, scrierea e citită ca „devenire absenţă a subiectului, ca raport al subiectului cu propria-i moarte…” – pentru că nu moda derrideeană (în anii 80, la începuturile sale) o interesa pe Ioana Em. Petrescu, ci redefinirea categoriei subiectului propusă de textele fondatoare ale deconstrucţiei, ca întoarcere „în spirală” la un model gnoseologic anterior pozitivismului modernităţii. Mai accentuat decît o făcuse în volumul precedent despre Eminescu (atunci cînd discutase transferul categoriei de model cosmologic în literatură), dar într-o linie de reflecţie teoretică deschisă în Configuraţii (din 1981) şi consolidată în monografia consacrată lui Ion Barbu (ceea ce nu puteau şti cititorii din 1989 ai volumului Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti), Ioana Em. Petrescu caută să construiască punţi mai trainice decît simplele analogii ale Zeitgeistului între paradigma ştiinţelor „dure” şi imaginarul literaturii, într-o viziune deosebit de temerară de istorie a mentalităţilor. Probabil, aici se află una din cele mai importante explicaţii ale reţinerii de fond cu care a fost întîmpinat volumul la apariţie (sau pentru care Ion Barbu… a aşteptat atît de mult să fie publicat, chiar și dincoace de marginea lui 1989): critica literară românească, frumoasă şi artistă, a manifestat întotdeauna o mefienţă aparte faţă de referinţele la ştiinţele exacte sau – mai generic – la cele percepute într-un orizont superficial drept „non-umaniste”. Ioana Em. Petrescu arată cum modificarea paradigmei ştiinţifice a ultimului modernism este precedată de constituirea unui nou concept de poeticitate, „prin mutaţiile pe care le aduc operele lui Ion Barbu şi Nichita Stănescu în raport cu universul eminescian, considerat ca etalon al poeticităţii”. Microlecturile textelor poetice îi furnizează argumente pentru a schiţa naşterea unei noi viziuni ontologice, unde „privilegiată e totalitatea şi nu entităţile, ce şi-au pierdut stabilitatea şi statutul independent”, care „antrenează, odată cu recunoaşterea ideii de cunoaştere participativă, şi un nou concept de poeticitate, marcat de caracterul nonantropocentric şi transindividual al noii episteme, un concept ce reactivează nu doar metaforic, ci şi structural, privilegiile gustului faţă de văz, ale gurii faţă de ochi”, văzute ca „două moduri diferite de punere în relaţie a fiinţei cu lumea. Altfel spus, epistema secolului al XX-lea „instituie un univers dominat de principiul identităţii, în care poziţia subiectului nu mai e de spectator, ci de observator-participator, reactivînd astfel, cu argumente diferite […] relaţia eu-lume, specifică gîndirii mitice”.

Dar Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti nu este numai cartea despărţirii mereu dialogice de Eminescu a poeziei veacului XX, ci şi istoria unui traseu personal al exegetei, care îşi încheie excursul cel mai pasional, respectiv secvenţa dedicată lui Nichita Stănescu, revenind la Eminescu prin intermediul intertextului (citatul, parafraza, dar şi ceea ce va analiza, ulterior, în teoriile deconstructiviste, drept „grefă textuală” – în treacăt fie zis, un alt concept inovator care trece neobservat de cititorii cărții…). Ca şi cum, înainte de a trece pragul epistemologic, re-asumarea modelului eminescian ar însemna împlinirea unui rit ce evită ruptura, „fanta” stănesciană, evită înstrăinarea discursului comentator de sine.

Într-un atare context, receptarea studiilor Ioanei Em Petrescu despre opera eminesciană este un capitol interesant pentru cine ar dori să reconstituie contextul vieţii noastre literare în deceniile 8-9 ale veacului trecut, să înţeleagă habitudinile orizontului de lectură al „specialiştilor”. La o repede privire, azi, constatăm că Eminescu, poet tragic (îndeosebi), respectiv Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti au intrat în circuitul canonic în aproximativ unul-două decenii de la prima publicare, figurînd astăzi între referinţele manualelor şi auxiliarelor didactice. Cum au fost primite la apariţie? Eufemistic spus, cu prudenţă; ați văzut de ce cronici a avut parte.

După treizeci de ani de la apariţia primului volum, am putea spune că istoria a aşezat lucrurile în făgaşul lor normal, şi că apropierea tot mai accentuată a studiilor literare de istoria mentalităţilor a determinat o acceptare mai uşoară a ceea ce, atunci, reprezentau poziţii de mare noutate şi de curaj teoretic. Prea uşoară, aş spune. Pentru că, intrate în referinţele obligate ale unor bune bibliografii şcolare, auxiliare didactice şi studii academice, integrate aşadar unei vulgate (reductive, ca toate vulgatele), ideile Ioanei Em. Petrescu tind să îşi piardă „semnătura” – şi ascuțimea săgeților teoretice, totodată. Că ele aparțineau unei anumite vîrste a criticii şi teoriei literare, o dovedeşte, de pildă, înrudirea de viziune a lui Eminescu, poet tragic (din 1978), cu Perspectivele eminesciene ale lui Dan C. Mihăilescu (scrisă între 1978 şi 1980 şi publicată în 1982, pe filiera aceloraşi lecturi din eminescologia clasică…).

Un capitol aparte îl reprezintă receptarea critică a eminescologiei Ioanei Em. Petrescu în lexicografia românească de specialitate. Mă voi referi în încheiere la două dicționare. Cel dintîi și cel mai important este Dicționarul General al Literaturii Române, apărut sub coordonarea acad. Eug. Simion, unde articolul despre Ioana Em. Petrescu este semnat de Monica Spiridon și Andrei Terian (vol. P-R, Buc., f.a.). Este vorba despre o pagină, față-verso, de text (ceea ce reprezintă o proporție justă, comparativ, în ansamblul dicționarului). Articolul oferă o perspectivă sintetică, încercînd depășirea prejudecăților ilustrate anterior, cînd este vorba despre judecata de valoare. Dar, pentru „eminescologul” Ioana Em. Petrescu, la fel de important poate fi considerat și un Mihai Eminescu. Dicționar enciclopedic, semnat de Mihai Cimpoi (Dicționarul a apărut la Chișinău, la Ed. Gunivas, cu sprijinul ICR București, în 2013; după știința noastră, nu a intrat în nici o rețea românească de librării. Mulțumim pe această cale colegilor moldoveni care ne-au ajutat să îl procurăm). Autoarea are parte de un articol de 6 rînduri (cît Matei Călinescu sau Petru Creția, ceea ce este, în principiu, acceptabil). Prin comparație, Adam Puslojic (poet român din Iugoslavia, care a scris poezii despre Eminescu) are parte de 26 de rînduri (adică, de 2/3 din pagina de carte), Tudor Vianu de o pagină întreagă, dar Titu Maiorescu – de o coloană întreagă (cît Eugen Simion), în vreme ce Mihai Cimpoi, scriind despre sine ca eminescolog, ocupă spațiu tipografic cît Perpessicius. Din Dicționar lipsesc, pe de altă parte, nume prestigioase ale domeniului, precum Eugen Lovinescu, Ilina Gregori sau Dan C. Mihăilescu. Însă, cum citarea e cea mai bună dovadă, iată, în cele ce urmează, întreg articolul despre Ioana Em. Petrescu: „Petrescu, Ioana Em. Fiica lui D. Popovici. Studii universitare la Cluj. Autoarea unor studii substanțiale despre Eminescu: Eminescu. Modele cosmologice (1978), Eminescu și mutațiile poeziei românești (1989), Cursul Eminescu (1991).” Nici o referire la conținutul studiilor, nici o judecată de valoare. Alteori, Dicționarul nu este, totuși, rezervat în aprecieri elogioase la adresa eminescologilor. Iată ce se scrie despre activitatea de eminescolog a lui Ghe Baoqan, „traducător și cercetător literar. Editează revista „Literatura și cultura sovietică”. După 1949, anul proclamării Republicii Populare Chineze, este consilier la Ambasada RPC la Moscova /urmează o lungă listă a demnităților diplomatice ocupate de Baoqan în URSS/ …A tradus un volum de poezii eminesciene. A pregătit volume antologice din opera poetică a lui Pușkin și Maiakovski, și din creația unor scriitori din fosta URSS, contribuind astfel la intensificarea schimburilor culturale dintre China și străinătate”. Elocvent ca „orientare eminescologică”, dar lipsit de transparență în privința criteriilor de selecție și a judecăților sale implicite, Dicționarul lui Mihai Cimpoi poate eventual susține că își compensează eliptismul ocazional, prin aceea că volumele Ioanei Em. Petrescu se află referențiate la Bibliografia lui generală, dar ale lui Ghe Baoqan – nu. Slabă consolare, cînd este vorba despre un potențial/presupus instrument de lucru al eminescologiei actuale…

În încheiere, şi pentru că obiectul eminescologiei însuși ne situează într-un teritoriu tematic extrem de agitat şi de contestat în ultimele decenii (postcomuniste, cărora Ioana Em. Petrescu însăşi nu a mai apucat să le vadă valurile şi nisipurile mişcătoare), o ultimă subliniere pe care doresc să o fac se referă la atitudinea autoarei faţă de opera lui Eminescu, înţeleasă ca vîrf al canonului literaturii române. Nici o clipă, comentariile ei nu alunecă în encomiastica gratuită a creatorilor de statui. Stilistica exegezei sforăitoare şi excesiv retorice îi este străină – şi se vede sancţionată, uneori, cu maliţie. Aproprierea operei eminesciene – ca tip de relaţie interpretantă – este întotdeauna „păzită” de excese, prin exhibarea gestului exegetic. Aşa se întîmplă cînd, la capătul reconstituirii istoriei revoltei eminesciene împotriva limbajului, Ioana Em. Petrescu face să coincidă temele operei care alunecă în incoerenţă cu obsesiile creatorului, persona alunecînd în boală. Sunt fragmente antologice din Eminescu, poet tragic, în care criticul schimbă regimul pronominal al propriului discurs, trecînd la o persoană întîi plural (deloc generică); ea asumă şi mărturiseşte resorturile intime ale unei afinităţi elective, scriind: „Avem oare dreptul să alegem, aşa cum fiecare dintre noi o face – fie şi inconştient – superbul portret eminescian de tinereţe, portretul vienez, cel al unui nespus de pur şi de frumos exemplar uman sortit să suporte, zece ani mai tîrziu, nebunia care îi tulbură privirile limpezi, durerea peste care trece, în nebunie, euforic? Evident, dreptul acesta […] ne este dat ca dreaptă moştenire a lui, a celui crucificat în gînd, în trup şi în limbă, a celui care s-a retras în nebunie atunci cînd a devenit insuportabilă povara gîndului menit să susţină lumile în fiinţă…”. La cealaltă extremă a gestului axiologic, păstrarea lui Eminescu în vîrful canonului modernităţii noastre literare se face în numele unei definiri categoriale a poetului: „Eminescu rămîne dimensiunea fundamentală a culturii române, dimensiunea în raport cu care ne redefinim, în fiecare nouă vîrstă a spiritualităţii noastre. N-a existat în ultimul veac nici o mutaţie culturală esenţială care să nu fi creat, obligatoriu, un nou Eminescu”, declara ea într-un interviu din 1990 („Echinox”, nr. 1-2/1990). O asemenea perspectivă poate metaboliza şi fenomenele contestatare, şi excesele identitare ale ultimei perioade, ca semne ale unei crize de creştere pentru care Eminescu este, chiar şi împotriva voinţei celor implicaţi, referinţa esenţială.