Unde ne aflăm de fapt?

Singurătatea te urmărește oriunde. Atât într-o casă dărăpănată, cât și într-un apartament de lux sau între blocuri sinistre, unde iarba este călcată în picioare zilnic. Dar cel mai mult ne urmărește în selfie-uri – singurătatea se află acolo, în pozele care au toate minunile posibile în fundal: copaci, munți, plajă, degetele de la picioare, clădiri, carpeta de pe perete sau pomi de crăciun cu cristale swarovski. Cum putem ieși din această stare? Întorcându-ne spre natură, în loc să alergăm cu telefoanele de ultimă generație să o fotografiem, de parcă lumea ar fi capturată pentru totdeauna în poze. În suflet, da, în suflet putem capta totul, fără aparatură de sute sau mii de euro.

Alergăm nervoși spre obiective materiale și pare că suntem orbi la experiențele noastre anterioare, care ne învață că starea de fericire declanșată de achiziționarea unui lucru dorit dispare destul de repede. S-a dovedit că, în funcție de cât de mare ne este bucuria, acea stare poate dura maxim 6 luni… după aceea revenim la starea inițială. Oamenii îmi povestesc mereu despre câte lucruri vor să-și ia, care este obiectivul lor în viață (de obicei lucruri materiale pe care nu și le mai doresc începând cu 45-50 de ani), ce cred că i-ar face fericiți [din iluzia permanentă a fericirii face parte selfie-ul – adică, nu te poți întoarce din vacanță (de fapt, nici de la magazinul din colț) fără o tonă de poze pe care le numești amintiri, deși, de multe ori, nici nu ai apucat să privești bine peisajele, clădirile, magazinele cochete sau oamenii]. Când le spun de ce mă bucur eu, deseori nu mă iau în seamă. Trebuie să existe un motiv pentru toate: „dar tu nu ai avut greutăți”, „dar tu nu ești ca mine”, „dar tu ai învățat aia sau are cine să te ajute”, orice să alunge cuvintele frumoase, orice să găsească o justificare a nefericirii lor. Iar când îi pun să numere pe degete câte lucruri bune au în viață, aproape nimeni nu vrea să facă asta, de teamă să nu li se dărâme castelul de cărți sub care se adăpostesc ori de câte ori cineva îi provoacă să gândească logic. Iar cine face asta, cine numără totuși lucrurile bune, nu crede cu adevărat că așa stau lucrurile, alege să nu conștientizeze din aceeași teamă – castelul de cărți trebuie să rămână neclintit –, cel puțin până la primul mare hop care îl va face să se reorganizeze.

Poți capta obiecte și fețe, dar cu sentimentele ce ne facem? Intri în același apartament, mergi la același serviciu, fugi cât poți prin diverse locuri, în goana după o viață socială, dar nu și în goana după liniște și (re)descoperire. Nici măcar cursurile de dezvoltare personală nu mai funcționează, decât pe moment. La final, dacă ceva nu se schimă, trainerii au fost de vină, cu siguranță! Ei sunt mereu de vină că ne spun lucruri care nu ni se aplică, care nu au sens, care sunt ori prea pompoase, ori plictisitoare, care sigur funcționează pentru alt popor, la români nu, sigur nu! Le-am dat și banii degeaba! Observați, deja am făcut un pas – cursuri de dezvoltare personală – nu v-am spus că majoritatea nu se duc la așa ceva, fiindcă nu recunosc faptul că au o problemă sau că trebuie să se dezvolte mereu.

Zilnic întâlnesc oameni care nu admit, orice-ar fi, că au o problemă. Încerc să ajut, poate vreuna din abordările mele reușește să-i deschidă într-un sens, dar majoritatea refuză să o facă. Deși vorbesc puțin, cuvintele mele se lovesc de un zid, cad rănite și nu mai vor să fie spuse vreodată. Zidul pleacă mai departe, șontâc-șontâc, să se alăture altor ziduri și să pornească împreună o revoluție a urii de orice natură. Dacă uneori te simți zdrobit, vei cunoaște motivul!

Așa cum plantele cresc oriunde și-și întind frunzele spre lumină, noi de ce nu ne putem întinde brațele spre soare?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *