Continui să trăiesc bucuria de a citi proza de cea mai bună calitate – de data aceasta, proză scurtă – sub semnătura doamnei Adriana Bittel. La mine, în relaţia cu proza, mai ales în ultimul deceniu, lucrurile sînt relativ simple: rar se întîmplă să citesc „din datorie”; mi-am dus agenda de timp alocat lecturilor de ficţiune şi opţiunile cu privire la acestea într-o direcţie în care, în proporţie covîrşitoare – şi spre un imens și atent urmărit cîştig personal -, citesc cît se poate de mult, cum se spune, „de plăcere”. După încă o lectură de plăcere, îmi face mare… plăcere să spun – sînt convins că afirmaţia aceasta, în spiritul ei, a fost făcută de foarte multe ori, ar fi fost firesc să fi fost făcută de multe ori… – că ne aflăm în faţa unei mare scriitoare.
Humanitas a avut excelenta idee de a ieşi în această ultimă parte a primăverii editoriale 2015 nu cu un volum, ci cu două titluri de Adriana Bittel. Despre primul, pe fugă, am notat cîteva ceva aici –http://www.lapunkt.ro/2015/06/27/adriana-bittel-vede-imens-dar-nu-monstruos/. Al doilea se cheamă „Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri”. El este motivul-declanşator al încîntării despre care vorbeam mai sus – şi chiar mai mult decît atît.
Despre încîntare şi magia scrisului, un fragment, un final de proză, pag 284: „întrebările îmi cad pe capul sec, reci ca stropii de ploaie. Un gard de care să mă reazem. O alunecare. Un spaţiu primitor cînd îşi e frig. Mă clatin ameţită, simt conul de sticlă cum coboară, încă puţin şi voi fi acolo, împreună cu ai mei. Vom avea timp destul de dormit, de răspuns, de fumat, de răstălmăcit şi, poate, pînă la urmă vom inventa şi un nume simpatic pentru cel ce ne ţine în palmă, posesorul punctului de vedere cuprinzător”.
ZOOM. Ioana Pârvulescu: „Adriana Bittel. Cititoare împătimită şi prozatoare, maestră neegalată a prozei scurte. Pe lângă alte preocupări, cum ar fi crearea unei splendide fototeci, a stabilit cum (şi de ce) încărunţeşte o blondă, a avut întâlniri (tainice) la Paris, unde s-a ascuns sub un nume de cod, a urmărit-o pe Iulia în iulie şi l-a citit pe Cehov (de la anticariat), fără să se sature vreodată de el. De scris, scrie rar, dar bine, adică invers decât se procedează îndeobşte. Tot ce atinge în viaţa cotidiană devine literatură. Povestirile ei au trecut fluierând proba timpului şi n-au încărunţit deloc”
Info. O veți găsi, la un click-două distanță ori, pentru cei care au rămas încă la ziarele de hîrtie – direct la chioșchiurile de ziare, în “Formula As” – acolo unde scrie atente, percutante, seducătoare tablete despre cărți. Adică aici: http://www.formula-as.ro/redactia/adriana-bittel-7
„Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri” este un volum, cum sugeram și în titlul acestui sumar articol, o carte 2 în 1. El adună, într-o singură carte, două volume de povestiri publicate anterior, primul în 2001, al doilea, în 2006: Întîlnire la Paris. Unsprezece povestiri – primul; Cum încărunțește o blondă. Povestiri din secolul trecut – al doilea.
Despre bijuteriile în proză scurtă – etalate generos în acest volum – Radu Paraschivescu făcea, relativ recent, aprecierea că avem de-a face cu “o carte încântătoare, o carte-balsam, o carte care poate fi luată și ca manual de scris proză scurtă și fermecătoare”.
Două observaţii doar în legătură cu această proză magică – ele, observaţiile mele, pot fi luate şi ca un fel de aperitiv, ca o invitaţie la lectura unei cărţi întrutotul admirabile.
Prima: Adriana Bittel are un stil personal extraordinar de a fixa şi-sau de a indica timpul în bucăţile aceastea de proză (33 de bucăţi în total). Doamna Bittel deţine şi practică tehnici de încetinire ori de accelerare ale descrierilor care fac ca proza domniei sale să fie delicioasă şi, nu cred deloc că e un cuvînt prea mare, impecabilă.
A doua: literatura nu este viaţă. Viaţa este, afirmaţia lui Milan Kundera are sens şi în acest context, viaţa este în altă parte. Dar, chiar nefiind viaţă, proza mare este plină de viaţă. De viaţă, de joc, de umor, de poezie, de tandreţe – aşa cum este şi cazul acestei cărţi a Adrianei Bittel.
