Nicolas Werth este un nume greu în literatura care spune adevărul despre comunism – şi, logic, pentru relativiştii şi negaţioniştii comunismului, el reprezintă un nume cel puţin incomod. Relativ recent – ceea ce înseamnă, totuşi, în urmă cu cîţiva ani – a avut ideea de a reface un drum către un loc-reper (întunecat!) pe harta represiunii comuniste, în forme dintre cele mai brutale: către regiunea Kolîma (Magadan plus, parţial, Iacuţia plus, parţial, Kamceatka). A rezultat, în urma călătoriei sale tematice, şi o carte: „Drumul din Kolîma”. O avem de ceva vreme în ediţie românească (a apărut la editura Corint), iar faptul că încep trimiţând la ea un text despre o altă carte (o carte-monument pentru literatura concentraţionară) nu este deloc întîmplător. Între multele adevăruri şi parabole (post)moderne pe care le spune şi propune jurnalul de călătorie semnat de Nicolas Werth, unul anume iese tuşant în evidenţă: memoria cu privire la monstruozităţile care s-au întîmplat acolo nu doar că e în sine precară (una dintre explicaţii, nu singura de luat în calcul: comuniştii aveau, fată de birocraţia răului, o atitudine mai puţin riguroasă decît naziştii), nu doar că e instrumentalizată jalnic politic şi religios; memoria autentică despre răul absolut consumat acolo este dramatic ajutată să moară – programatic, insistent, cu gir statal. Imaginaţi-vă că în centrul localităţii – spune o relatare din prima parte a cărţii lui Werth – marele reper statuar este al unuia dintre moştrii care au construit şi consolidat răul din acest imens lagăr care a fost Kolîma. Şi, după ce procesaţi această informaţie, imaginaţi-vă cum ar fi dacă la Auschwitz, statuia care ar domina micuţa localitate poloneză ar fi a vreunuia dintre comandaţii odiosului lagăr în care au murit – au fost extreminaţi de fapt – atîţia oameni. Ei bine, la Kolîma călăii sînt omagiaţi în diverse feluri, iar memoria lor – aproape curăţată de mici „detalii” precum crimele reale comise – este atent întreţinută. Acum, în secolul 21, la cîteva decenii după ce nici o scuză nu mai stă în picioare cu privire la adevărul monstruos despre crimele în masă comise de comuniştii din URSS.
„Povestiri din Kolîma” este, nu aș vrea să mă feresc de cuvintele mari, un eveniment editorial. Avem în limba română, practic, una dintre marile mărturii detaliate cu privire la ceea ce a fost, absolut monstruos, comunismul. Cu privire la ceea ce, de fapt, a fost cu adevărat comunismul – nu cel din anumite cărți care ratează, în mod voluntar, tocmai faptele comunismului şi nici cel din minţile obosite, intoxicate deja şi, de aceea, periculoase, ale tinerilor de 30-40 de ani şi ale maeştrilor acestora din Vest care consideră că zecile de milioane de morţi ai comunismului au fost doar nişte accidente ale unui proiect extrem de generos în umanismul său şi că, prin urmare, erori fiind, ele nu trebuie luate prea mult în serios atunci cînd se pune problema unei noi încercări globale de a da contur practic comunismului.
Prima ediţie în limba rusă a Povestirilor din Kolîma a apărut la Londra, în 1978. În Rusia, ediţia integrală a Povestirilor avea să fie publicată abia unsprezece ani mai tîrziu. În românește, aceste povestiri au apărut anul acesta, în două volume, publicate, la diferență de cîteva săptămîni unul de altul, într-o splendidă ediție la editura Polirom. Cartea lui Varlam Şalamov, ediţia românească, reproduce „varianta completă a seriei de povestiri şi eseuri cu temă contraţionară, alcătuită de Irina Sirotinskaia în 1989”; de asemenea, aceasta „respectă structura şi periodizarea volumului apărut în limba rusă”. Cele două volume în limba română ies pe piață și, în mod decisiv, grație eforturilor celor trei traducătoare: Magda Achim, Ana –Maria Brezulescu și Alexandra Fenoghen.
Strict descriptiv, volumul întîi cuprinde ciclurile Povestiri din Kolîma, Malul stîng și Un maestru al lopeţii. La fel, descriptiv, al doilea volum include ciclurile de povestiri Schiţe din lumea crimei, Renaşterea zadei şi Mănuşa sau PK-2.Despre firul roșu care leagă toate aceste teribile (prin ceea ce spun) și admirabile (prin felul în care sunt spuse) povestiri, în “The New York Review of Books” apare o foartă adecvată apreciere în acest sens: „Subiectul povestirilor lui Şalamov este irevocabilul: milioane de oameni au pierit, alte milioane au fost secătuite de sănătate şi tinereţe, iar în faţa acestei realităţi nu există justificare, nici iertare. Nedreptatea nu poate fi nicicum reparată.”
„Cînd sînt întrebat ce scriu, răspund: nu scriu amintiri. Nu există nici un fel de amintiri în Povestiri din Kolîma. Nu scriu nici povestiri, mai precis, mă străduiesc să nu scriu povestiri, ci o proză care să nu poată fi considerată literatură. Nu o proză a documentului, ci o proză încărcată de suferinţă ca un document.”, menționează chiar Varlaam Șalamov, cel care adaugă, în direcţia sublinierii apăsate a autenticității literaturii concentraționare pe care o propune, că „autorul i-a întrebat de o mie, de un milion de ori pe foştii deţinuţi dacă în viaţa lor a existat măcar o zi în care să nu-şi amintească de lagăr. Răspunsul a fost unul singur: nu, n-a existat o asemenea zi.”
Este important de menţionat şi de rezumat felul în care Şalamov îşi descrie tipul său de scriitură şi, în felul acesta, în care îşi indică tipul de lectură adecvat. Fiind o proză-document, ea estepreocupată, în chip logic şi în mod fundamental, de exactitate. Mai precis – exactitate cu privire la ceea ce autorul rus numeşte „noile legităţi psihologice, elementul nou din comportamentul omului coborît la nivelul unui animal”. Omul-decăzut ca un animal, împins la decădere abruptă: adică, omul comunismului şi al lagărelor comuniste! Cum povesteşti „exact” lucruri de această natură? Iată: prin concizie, claritate, simplitate şi prin ocolirea a ceea ce Şalamov denumeşte „literatură” (artificiu, exces de estetism, căutare, „proză turistică”). Şi, supraordonate tuturor acestora, prin alegerea temei de relatat: prin opţiunea pentru „seriozitatea temei esenţiale de viaţă”. Povestiri din Kolîma pune în discuţie, aşadar, probleme fundamentale, probleme grave. Detaliat: „probleme întîlnirii dintre om şi realitate, lupta lui cu maşinăria statului, adevărul acestei lupte, lupta pentru sine înlăuntrul său, nu în afara sa. E posibilă oare o influenţă activă asupra propriului destin fărîmat de dinţii maşinăriei de stat, de dinţii răului? Iluzoriul şi greutatea speranţei. Posibilitatea de a te sprijini şi pe alte forţe, în afara speranţei.” Sau, într-o reformulare care ar trebui să devină canonică (şi aşa ar sta lucrurile dacă, la fel ca pentru nazism, pentru cominism ar funcţiona „claritatea morală”) şi pentru ceea ce înseamnă duhul rău, demonic, al comunismului: „oare exterminarea omului cu ajutorul statului nu este problema centrală a vremii noastre, a moralei noastre, care a pătruns în psihologia fiecărei familii” (Şalamov, 1965).
Revenind, dar puţin de la distanţă, la N. Werth şi la drumul său pe parcursul căruia descoperă ce ruină e memoria faptelor teribile care s-au petrecut la Kolîma: pe coperta ultimă a primului volum al ediţiei publicate de Polirom este menţionat un citat din „The Guardian”. Acesta: „Varlam Şalamov este un cronicar al lucrurilor despre a căror existenţă oamenii nu ar trebui să ştie”. Este şi nu este aşa. Într-adevăr, e atît de teribil cea ce poveşte Varlam Şalamov încît ar fi fost, desigur, mult mai bine dacă aceste fapte – fapte, nu poveşti, nu invenţii, nu proiecţii! – nu ar fi existat. Dar, pentru că ele au existat, despre ele trebuie să se vorbească – altfel, vezi sensul invocării cărţii lui Nicholas Wert, memoria lor moare. Încă ceva: The Guardian este o publicaţie, fără îndoială, importantă şi extrem de influentă pentru presa vestică. Este un ziar de stînga – ultracitat în România cînd e vorba despre „presa internaţională” şi, adesea, aceasta din urmă – „presa internaţională” – redusă, din păcate, din neştiinţă şi din comoditate, la această publicaţie. The Guardian este chiar mai mult decît atît: e un ziar de stînga în care au publicat şi publică multe nume care relativizează sau care chiar desconsideră dimensiunile crimelor comuniste. Cred că formula citată mai sus din The Guardian trebuie, în lumina bunului simţ şi a unui adevăr strigător la cer despre infernul comunist, să fie alta: Şalamov este cronicarul lucrurilor despre a căror existenţă oamenii trebuie să ştie şi să nu uite niciodată! Șalamov, cel care spune așa: „În Povestirile din Kolîma apar oameni fără biografie, fără trecut şi fără viitor. Prezentul lor seamănă oare cu cel al unei fiare sau este prezentul unui om?… Autorul Povestirilor din Kolîma gîndeşte că lagărul este o experienţă negativă pentru om, din primul pînă în ultimul ceas. Nici un om nu devine mai bun sau mai puternic după lagăr. Lagărul este o experienţă negativă, o şcoală negativă, înseamnă decădere morală pentru toţi – pentru şefi şi deţinuţi, pentru soldaţii din escortă şi pentru spectatori, pentru trecători şi cititorii de beletristică.”. Varlam Șalamov a stat în arest politic, la Kolîma, 34 de ani. O viață de om!
