Daniela RAŢIU: Interviul acesta are o poveste. După ce ne-am așezat noi frumos pe băncuță, între rafturi burdușite cu cărți, la Librăria Cartea de Nisip din Timișoara, și ți-am pus întrebări la care tu mi-ai răspuns, un întreg interviu, la final am constatat că interviul nu se înregistrase. Așa că reluăm. Ai lansat la Timișoara volumul ”Bucla”. Te-au lansat ”savuros” Adriana Babeți și Daniel Vighi. Pentru ”Bucla”, volum reeditat, ai luat prestigiosul Premiu Mihai Eminescu, în 1999. Te-ai declarat copleșit de cele spuse de cei doi despre tine.
T.O.Bobe: În primul rînd ar trebui să spun că am primit premiul Mihai Eminescu Opera Prima ex aequo cu Dan-Bogdan Hanu. Și cred că e firesc să fi fost copleșit și aici, la Timișoara. Pe cît de plăcut e să fii lăudat (ceea ce oricum se întîmplă la orice lansare de carte), pe atît e de jenant ca lucrul ăsta să se întîmple de față cu tine. Și cum să nu fi fost copleșit și să nu-mi vină să mă ascund pe undeva, cînd mă laudatocmai Adriana Babeți, față de care am o prețuire enormă și un (bine disimulat) complex intelectual.Cît despre Daniel Vighi, nu știu cine nu știe că nu e doar un scriitor absolut minunat, ci și unul dintre cei mai buni oameni, în sensul cel mai pur și mai genuin al cuvîntului. Iar această calitate n-are cum să nu te facă să te gîndești dacă o să poți să fii și tu vreodată atît de profund uman.
DR: Cu Daniel Vighi te-ai cunoscut într-o rezidență la SchlossSoltitude. Îmi aduc aminte că, reîntors de acolo, Daniel Vighi povestea încântat despre tine, laudativ despre scrisul tău, iar la lansarea de acum, de la Timișoara, afirmă că ceea ce ar caracteriza scrisul tău ar fi autenticitatea, declarându-se cucerit de scrisul tău și fascinat de personajele create de tine. Să spunem despre personajul nea Gigă, frizerul, că lui nu îi este frică de moarte, ci ”de frizeria ei”.
T.O.Bobe: Da, așa să spunem. Dacă așa zice în „Bucla”, așa spunem, n-avem încotro. În ce privește scrisul meu, nu-mi dau seama în ce măsură e caracterizat de autenticitate. Nici nu știu foarte bine ce înseamnă autenticitatea în literatură, ca, de altfel, în orice formă de artă. Impresia de autenticitate este și a fost întotdeauna un construct artistic. Poate e unul dintre cel mai dificil de realizat constructe artistice, dar nu cred că ar fi altceva.
DR: Te declari foarte apropiat de Mircea Cărtărescu, care,a spus/scris și despre volumul ”Bucla”, ca despre un poem ca fiind ”o poezie sclipitoare” și că prin tot volumul ”suflă un aer înghețat de singurătate”. Chiar tu spui despre nea Gigă că e fiecare din noi, pentru că tot Cărtărescu spune că, de fapt, ”Bucla este o carte umană, sensibilă, amuzantă”.
T.O.Bobe: Nu mă declar foarte apropiat de Mircea Cărtărescu, ci chiar sînt, fără să o fi spus eu pînă acum, sau, în orice caz, nu foarte des. E normal să fie așa, pentru că mi-a fost și profesor în facultate, am petrecut alături de el și de încă mulți alți oameni care îmi sînt foarte dragi cîțiva ani buni în cenaclul Litere și am rămas prieteni și după aceea, chiar dacă în ultima vreme nu cred că ne întîlnim de mai mult de două-trei ori pe an.Dar nici pe cel mai vechi prieten al meu din copilărie nu l-am întîlnit de mai mult de trei-patru ori în ultimii douăzeci și cinci de ani, însă l-am considerat întotdeauna aproape, cu toată distanța de mii de kilometri dintre noi. Nu cred că ai cum să fii altfel decît apropiat de niște oameni care ți-au marcat la un moment dat viața, într-un fel sau în altul.Probabil că unii s-ar aștepta ca în numele acelui loc comun care e „desprinderea de maestru” să încep să-l reneg pe MIrcea Cărtărescu. Ei bine, prefer să nu dau nici două parale pe ce-a spus Brâncuși despre umbra copacului Rodin, decîtsă mă arăt ingrat fie față de MirceaCărtărescu, fie față de amintirea lui Cristian Popescu, fie față de oricine altcineva în descendența directă a căruia m-ar plasa unul sau altul.
DR: Ai amintit de Radu Cosașu și de faptul că într-un anumit context tu i-ai fi luat apărarea. ”A lua apărarea” consumă multă energie în presa literară unde sunt tranșee peste tot. Ultimul ”mare” scandal, care probabil nu s-a stins încă, este cel legat de ”timbrul literar”. Pe ce poziție te plasezi în această chestiune?
T.O.Bobe:Am răspuns deja acum ceva vreme la o anchetă a revistei Dilema veche despre timbrul cultural, așa că dă-mi voie să îți reproduc ce am zis atunci: „N-am să intru într-o discuție amănunțită despre implicațiile legii timbrului cultural, cu atît mai mult cu cît nu cunosc nici toate subtilitățile respectivei legi, nici posibilele ei urmări asupra culturii vii. Am însă o observație de principiu. Nu mi se pare deloc în regulă ca statul să impună o taxă unor entități private în folosul altor entități private și să nu aibă nici o responsabilitate în privința modului cum sînt folosiți banii obținuți astfel. Iar situația aceasta există și în prezent. Din punctul meu de vedere, fie lași piața liberă, fie, dacă ai constatat că sînt necesare unele reglaje, îți asumi responsabilitatea unor politici culturale transparente și coerente. Iar în privința politicilor culturale, dacă excludem activitatea Institutului Cultural Român din perioada Patapievici, statul român, indiferent cine s-a aflat la guvernare în ultimii douăzeci și cinci de ani, s-a dovedit a fi complet nul.”
DR: În același registru, al scandalului, sunt și ultimele evenimente legate de ICR și de noul șef în persoana lui Radu Boroianu. Acesta, la conferința de presă, l-a avut la dreapta sa pe Nicolae Breban, pe care l-a prezentat drept făcând parte, onorific, din conducerea instituției. Nicolae Breban a avut un atac violent la adresa fostei conduceri. Atacul său nu a ocolit pe nimeni. Nu ai avut un deja vu? Discursul acestuia a fost precum o violentă întoarcere în timp. O restaurație pare că a cuprins întreaga Românie.
T.O.Bobe: Am să-ți răspund așa cum ți-am răspuns și în interviul care nu s-a înregistrat. Discursul lui Nicolae Breban mi-a dat un sentiment plăcut, sentimentul că sînt iar tînăr, tocmai în direcția celor spuse de tine, a întoarcerii în timp. Pe de altă parte, nu înțeleg de ce lumea a fost atît de surprinsă de acest discurs, pentru că Nicolae Breban nu face altceva decît să fie coerent cu sine însuși și să spună ce a spus sau ar fi spus și altădată. Chiar dacă s-ar putea aduce obiecția că acum vorbea dintr-o postură oficială sau semioficială, e de remarcat că în cazul său funcția Nicolae Breban bate orice altă funcție pe care ar putea-o ocupa temporar vreodată. Ce înseamnă să fii președintele unui consiliu consultativ al ICR, cînd ești Nicolae Breban? Ce înseamnă să fii secretar general NATO, cînd ești Nicolae Breban? Ce înseamnă o funcție oficială, pe lîngă măreția cosmosului?
DR: Vorbeam despre o anumită nostalgie care răzbate din cele spuse de tine la lansare, în ”Bucla”, dar și după eveniment când, alături de Radu Pavel Gheo, scoteați din amintiri episoade biografice legate de Armată, de valizele militărești din lemn. Și totul plin de nostalgie. Nostalgia e un fel de muză?
T.O.Bobe: Nu știu exact ce e o muză. Poate aflu vreodată, dacă am să mă întîlnesc cu Sharon Stone. Dar, vorbind ceva mai serios, însă nu foarte, ca să nu ajungem și noi, T.O.Bobe, un fel de Nicolae Breban, nu există doar o nostalgie a trecutului. Există și o nostalgie a lui ce-ar fi fost dacă… Sau a ce-ar fi, dacă… Există, deci, și o nostalgie a ipoteticului, iar în sensul ăsta, da, nostalgia e o muză a ficțiunii, care tocmai cu ipoteticul se ocupă.
DR: Nu știu cum am ajuns, în interviul pierdut, la povestea ta despre prima slujbă pe care spui că ai avut-o în portul Constanța. Dar știu că te-am întrebat dacă experiența din port a devenit proză. Reabilităm și întrebarea: de unde își ia T.O.Bobe poveștile?
T.O.Bobe: Experiența din port a devenit un fel de amintire consemnată în cartea „Primul meu job”. Iar T.O.Bobe, că să vorbesc în continuare despre mine la persoana a treia, ca Winnetou, își ia poveștile din propriul cap, mai prost sau mai deștept, după cum e cazul în momentul respectiv. De ce să și le ia din altă parte, dacă oricum nu face altceva decît să băsnească toată ziua cu ochii deschiși? Nu cred în poveștile care se iau de undeva, ci în cele care se coagulează treptat. Prefer să scriu, să fiu, atîtcît se poate, scriitor, nu să transcriu și să fiu transscriitor. Sau dactilografă.
DR: Ești unul dintre scriitorii care are reacție politică. Cel puțin în momentele foarte fierbinți te-ai implicat și nu doar pe facebook.
T.O.Bobe: Nu sînt un scriitor care are reacție politică. Sînt un om, un cetățean, dacă preferi, care din cînd în cînd are reacție politică. Reacțiile politice nu le am, atunci cînd le am, în calitate de scriitor. Nu cumpăr iaurt în calitate de scriitor, nu comentez meciuri de fotbal în calitate de scriitor (bine, asta nu fac oricum, nu numai ca scriitor), nu fac duș în calitate de scriitor. Poate face duș scriitorul Nicolae Breban, scriitorul T.O.Bobe doar scrie în calitate de scriitor. Și preferă să păstreze o sănătoasă schizoidie între calitatea lui de scriitor și faptul că se întîmplă să facă ce fac și alți oameni cu alte profesii. Reacții politice pot avea și tîmplarii, pictorii, contabilele, iar despre ei nu spune nimeni că sînttimplari sau contabile care au reacție politică.
DR: Venirea la Timișoara nu este legată doar de lansarea volumului ”Bucla”, apărut la editura Humanitas, ci ai fost și invitat în cadrul StudentFest-ului pentru a susține un atelier de creative writing. Cum sunt studenți participanți? Mai este ”scrisul” o aspirație?
T.O.Bobe: Că s-a lansat și aici reeditarea volumului Bucla e una, însă ar trebui spus că venirea mea la Timișoara se datorează exclusiv atelierului de creative writing pe care am fost invitat să-l susțin în cadrul StudenFest-ului. Și nu pot decît să le mulțumesc pentru că s-au gîndit la mine acestor oameni atît de tineri care au ținut în mînă un eveniment de dimensiuni considerabile. Știu că există multă lume, mai ales în rîndul scriitorimii, care privește cu mefiență cursurile de creative writing și nu contenește să repete butada conform căreia dintr-un astfel de curs ies tot atîția scriitori cîți au intrat. Dar eu nu pot decât să mă bucur că tinerii tind să scape de aceste prejudecăți și că-și doresc să învețe. Habar n-am cîți dintre cei pe care i-am întîlnit aici o să ajungă scriitori sau dacă o să ajungă vreunul. Nici eu, nici Adriana Babeți, împreună cu care am ținut cursul, nu ne-am propus să scoatem scriitori după trei zile. Scopul a fost doar să le dăm unor oameni tineri cîteva instrumente pe care ei au toată libertatea să le folosească așa cum consideră, să le amelioreze ori pur și simplu să le ignore. Sper să le fi fost de folos măcar într-o mică măsură. Sau în diferite măsuri fiecăruia, pentru că și studenții au fost diferiți, așa cum se și cuvine, de altfel. Și mai sper ca măcar cîțiva dintre ei să ia scrisul în serios și să-și propună să devină scriitori, pentru că, deși par să fi citit mai puțin decît citisem la vîrsta lor, scriu considerabil mai bine decît scriam eu cînd aveam 21-22 de ani.
DR: Dacă spunem StudentFest atunci reabilităm și partea din interviul pierdut în care deplângeai degradarea învățământului, dar și felul în care ”Declarația de la Bologna” a dus învățământul într-o fundătură. Dacă vizitezi site-ul Ministerului Educației afli că de fapt 29 de țări europene au semnat declarația respectivă, iar, ne spune plin de emfază ministerul, procesul a însemnat reforme profunde. Așa să fie?
T.O.Bobe: Eu n-am făcut decît să reproduc părerile auzite de la mai mulți oameni pricepuți în domeniul educației umaniste și atît. Cred că ei ar trebui întrebați dacă „sistemul Bologna” a fost benefic învățămîntului românesc sau nu și în ce măsură. Altfel, din ce a ajuns la urechile mele, într-adevăr schimbările au fost profunde în sensul că birocrația din învățămînt a căpătat dimensiuni fără precedent.
DR: Lungul drum de la București până la Timișoara te-a inspirat pentru scurte notații prozastice. Călătoria cu trenul în România este o adevărată incursiune în timp – gări pricăjite, bordeie, câini vagabonzi, pet-uri. De-a lungul căii ferate pare că s-a conservat România ceaușistă. Și dacă tot vorbeam de nostalgie, ai simțit-o uitându-te pe geam sau privind în jurul tău?
T.O.Bobe: Nu știu pe seama căror notații ale mele pui faptul că de-a lungul căii ferate s-a păstrat România ceaușistă, chiar dacă așa ar fi într-adevăr. N-am scris nicăieri despre gări pricăjite, bordeie sau pet-uri. N-am avut niciodată această viziune pe care unii ar numi-o mizerabilistă, iar alții de un profund realism.
DR: Nu știu dacă am reușit să ”reconstituim” interviul pierdut, în fond nicio crimă nu e perfectă!, dar dacă mai ai ceva de adăugat pentru a pleda în favoarea condiției tale de scriitor trăitor în România acum este momentul chiar și pentru un manifest.
T.O.Bobe: Da, am ceva de adăugat. Am chiar un manifest. Iar manifestul meu e următorul: detest manifestele și pledoariile pro domo, mai ales pe cele în favoarea condiției de scriitor. Care nu e totuși o condiție, că nu vine atît de la condițional, cît de la optativ. E, deci, o opțiune.
credit foto: Librăria de Nisip, Timişoara. foto: Ana P.
