Cartea aceasta nu e nici complet „reală”, nici exclusiv un document de ficţiune. Este şi-şi; în ediţia românească, subintitulată „poveşti de psihoterapie”, sînt adunate, într-adevăr, şase asemenea poveşti despre oameni rari şi despre evenimente excepţionale pe care aceştia le traversează în diversele forme şi momente ale bolilor acestora. Majoritatea dintre aceste poveşti – patru din şase, menţionează Irvin D. Yalom într-o notă inevitabilă din carte – se bazează pe „realitate” sau pe „evenimente reale”, cărora, desigur, li se schimbă detaliile, circumstanţele, numele personajelor şi chiar şi unele detalii legate de fapte. Celelalte două „poveşti de psihoterapie” sînt şi ele „reale” – dar, în raport cu ceea ce Irvin D. Yalom a trăit, profesional, nemijlocit, ele nu sînt reale, ci au, cel mult, asemănări de familie întîmplătoare cu alte „poveşti”; ele sînt „reale”, în ideea că au un sens – narativ, medical, psihoterapeutic, sînt, cu alte cuvinte, parabole despre acestă profesie (vocaţie) de graniţă, care lucrează cu oameni şi fapte aflaţi „graniţă”.
Povestea numărul doi – în ordinea în care sînt derulate acestea în carte – este una dintre cele patru care pleacă, în mod explicit, de la un solid teren real. Este transfigurarea unei experienţe – mai mult decît profesionale, mai mult decît de psihoterapie – din ucenicia lui Irvin D. Yalom. Firul narativ se ţese în jurul Paulei – figură extraordinară care dă forţă şi sens adînc unei poveşti rare. Paulei i se spune „curtezana” morţii; suferă de cancer – este, de fapt, una dintre multe boli de care suferă, dar care nu o înving decît după ce dă peste cap toate predicţiile – chiar şi pe cele mai optimist – „nerealiste” ale – medicilor. Reală, cum spuneam, povestea aceasta este, atrage atenţia Irvin D. Yalom, şi „o prezentare istorică a primului grup de terapie pentru bolnavii de cancer. Cu toate că astfel de grupuri sunt mai mult decît obişnuite în zilele noastre, erau complet necunoscute atunci cînd Paula şi cu mine ne-am lansat în acest proiect”. Este vorba despre o perioadă care se întîmplă cu mai bine de patru decenii în urmă.
Dar despre ce proiect este vorba mai exact, de fapt? Unul cu totul neobişnuit, un proiect care, pentru marele psihoterapeut numit Irvin D. Yalom, a trecut cu mult dincolo de mizele sale supreme fixate la momentul demarajului. Iniţial, şi cu aportul fundamental pe care îl va aduce de-a lungul şedinţelor de terapie de grup „Paula”, este un proiect de pionierat: un grup de terapie cu pacienţi care sînt bolnavi în fază terminală. Paula, spune Yalom, devine, în scurt timp, mai mult decît co-terapeut al grupurilor pe care le frecventează şi cărora le dă o forţă extraordinară. Ajunge ceea ce psihoterapeutul american numeşte „consultant spiritual” – bolnavă ea însăşi într-un fel cumplit şi neîndurător, „ea înălţa grupul şi îi dădea profunzime”. „Încearcă să înţelegi că de aur nu e moartea, ci trăirea deplină a vieţii faţă în faţă cu moartea.(…) Perioada de aur este şi vremea marilor eliberări – o vreme în care ai libertateasă zici NU tuturor obligaţiilor banale, să te dedici cu totul lucrurilor de care îţi pasă cel mai tare – prezenţa prietenilor, anotimpurile care se schimbă, unduirea mării”, îi spune, în cadrul unei discuţii relevante şi revelatoare, Paula chiar psihoterapeutului care îi oferise acesteia, între altele, un fel de ajutor rar pe care îl poate oferi un medic pacientului său – anume, spune Irvin D. Yalom, „rolul meu era să îi îngădui Paulei să mă educe”. Şedinţele de terapie la care a participat Paula, dar şi relaţia dintre aceasta şi Irvin D. Yalom – relaţie umană, complexă, complicată pînă la un punct – care le-a urmat acestora (cum spuneam, cazul acesta a dat, miraculos, şocant, peste cap toate predicţiile cu privire la supravieţuire) au fost, spune Yalom, un rar prilej să îşi asume un fel de educaţie superioasă: să înveţi nu despre pacienţi, ci DE LA pacienţi. De altfel, vom regăsi mai multe ecouri ale acestei întîlniri de cotitură din tinereţea lui Irvin D. Yalom în mai multe dintre cărţile sale ulterioare. (despre una dintre acestea, care are un orizont tematic asemănător cu ceea ce propune povestea Paulei, am scris aici, tot pe acest portal)
Încă ceva: povestea primă a acestui volum şi cea care totodată dă şi titlul cărţii publicate în româneşte de editura Humanitas (o lucrare către care, spune Yalom, a fost „şi împins, şi tras” – „împins de forţe inconştiente, de motive primitive egoioste şi de evenimente îngropate din trecutul meu, care se străduiesc să se exprime; şi tras de viitor, de idealurile pe care le-am clădit şi la care aspir şi de dorinţa de a-mi lămuri şi distra publicul”) e provocată de moartea mamei lui Irvin D. Yalom şi de evocarea unei părţi a vieţii acesteia. La începutul poveştii, Yalom rezumă un vis în care o întreabă pe mama sa ceva care îl urmăreşte şi la ani buni distanţă după ce acest vis s-a consumat. Întrebarea este aceasta: „mamă, cum mă descurc?”. În carte, Irvin D. Yalom dă un răspuns implicit şi, în multe alte ocazii şi cărţi, îl completează – este răspunsul lui, răspunsul pe care e chemat să şi-l dea, la nesfîrşit. Din afară, iar cartea de faţă este un argument în plus în sensul acestui răspuns „din afară”: Irvin D. Yalom se descurcă extraordinar, miraculos aproape…
