M-am întrebat de multe ori dacă există o limită de suferinţă a sufletului. Atunci când “nu mai poţi” şi vrei să se termine odată tensiunea din inima ta, dar starea durează, inutilă pentru profesia de mâine dimineaţă, intraductibilă, o întâlnire zilnică şi dureroasă cu tine cel adevărat care nu a avut încă, de fapt, o oglindă corectă, ci doar gură pentru a bea, a fuma, a uita.
Prin 1998 eram printr-o drumeţie prin Ardeal, am întâlnit o prietenă care nu mai ştiu ce probleme existenţiale avea, la vreo 23 de ani, dar pentru ea era dezastrul maxim, fuma în disperare şi se întreba de ce nu o înţelege nimeni. Sigur că acum, dacă s-ar reîntoarce în trecut cu gândul, ar râde de toată scena, dar am trecut toţi prin astfel de momente în care simţeam că “gata, mai mult nu încape”, că mai mult nu se poate”. Sau ne întrebam cât mai suportăm. Pentru acele momente, pentru acel apartament, pentru acea vară sau acea toamnă, drumurile spre somn erau fiecare mai grele decât un an de viaţă normală.
Sigur, sunt unele suferinţe de pierdere, de opresiune politică, în care vezi duşmanul sau pierderea suferită a celui drag. Dar aici vorbesc de lungile căutări pe care le faci undeva între 20 şi 30 de ani, mai recent între vreo 15 şi 35 de ani, în care încercăm să înţelegem lumea în care trăim şi locul nostru în mijlocul ei. Iar asta doare. E un fel de joc de săpare în dreapta şi în stânga, în sus sau în jos, ani de zile, fără să ai sentimentul că ai găsit direcţia bună.
Dar există un sfârşit, până la urmă, chiar dacă de vreo 2000 de ori ai avut impresia că erai la limita limitei şi totuşi « nu era gata ». Nu încă.
Întrebarea principală care e mereu prezentă în tot acest timp este: e oare cineva care contorizează stările noastre limită, nopţile nedormite privind pe geam? Sunt definite limitele noastre, pentru a şti cât de mult vom putea suporta sau cât va trebui să mai aşteptăm? Asta e adevărata întrebare, atunci când îţi dai seama că a trecut o vară nasoală, apoi încă una, şi că se prea poate să o duci aşa nişte ani buni, că eşti departe de a fi ajuns undeva. Întrebarea e despre limită. Oare există cineva care ne cunoaşte limitele?
Era o poveste când eram mic, despre un băieţel care vroia să vină primăvara. Iarna, evident. Iar bătrâna înţeleaptă a satului îi dă un spray şi îi spune: în fiecare dimineaţa, dai un spray pe geam, o să vezi că atunci când termini o să aduci primăvara. Băieţelul a fost foarte mulţumit cu noua lui ocupaţie. Ei bine, dacă am avea un astfel de spray, care să ne zică « aşteaptă şapte ani şi trei luni şi 12 zile şi apoi o să fie bine », ne-am linişti. Dar nu avem spray-ul, asta e chestia.
Explicaţia la care am ajuns e următoarea. Dacă am trece doar o dată printr-o stare limită, de un Week-End, o ceartă cu prietena, o criză de o lună sau de o vară, ei bine am şti de unde am plecat şi unde am ajuns. Dar cum călătoria are zeci şi sute de stări limită, încetul cu încetul uiţi de „propria anamneză, propriul parcurs“. Devii ca un arc întins care aşteaptă destinaţia, iar privirea ţi se curăţă de trecut sperând viitorul.
Nu te mai interesează decât să te salvezi. Nimic mai mult. Să ajungi undeva.
Cred că asta e explicaţia pentru care trecem prin noaptea sufletului şi nimeni nu ne înţelege: pentru ca să ne purificăm ca aurul în foc, să ne curăţăm de tot ce poate fi explicat, povestit, verbalizat. Ne curăţăm de propria conştiinţă a drumului chiar, devenim ca japonezii care admiră un tablou şi doar pe acela, nu mai au nimic altceva în faţă ochilor. Trecem prin spirale tot mai ciudate, prin etape ca scările infinite ale unui bloc foarte înalt, iar la final, atunci când am ajuns, atunci când am găsit piatra preţioasă, nu mai putem povesti paşii, drumul, cum am ajuns la ea.
Drumul a fost atât de lung încât nu îl mai putem povesti, sau nu mai are nimeni timp să ne asculte toată povestea. Iar asta ne izolează cu secretul nostru, cu bucuria destinaţiei, cu piatra preţioasă, pe care toată lumea o vede, pare banală sau normală, dar nimeni nu ştie de câte ori am vândut absolut tot ce aveam pentru a cumpăra biletul până la ea.
Altfel spus, probabil că suferim peste limita de suportabilitate pentru că fericirea personală e incomunicabilă. Ai impresia că eşti nebun, cu ceea ce tu ai văzut, cu ceea ce tu ai găsit, iar acest sentiment final de fericire, atunci când se întâmplă, a fost de fapt dozat pe ani de zile în nopţile de singurătate în care nu mai înţelegeai nimic: de fapt, treceai progresiv de la ce ştiu toţi, şi tu la fel, la ceea ce doar tu vei şti, atunci când vei ajunge la destinaţie.
Iar bătrânii care ne dau sfaturi asta ne zic: « Ia-o încet ». « O să fie bine ». Pentru că ei au ajuns, ştiu că e mult de mers, şi nu pot decât să ne transmită, dacă îi auzim cu urechea inimii, certitudinea că vom ajunge.
Eu am rezistat pentru că la un moment dat, prin 1997, bunicul meu mi-a spus la un moment dat, aşa brusc: « O să-ţi fie greu în ce cauţi tu». A făcut o pauză şi a respirat ca un suspin, apoi a reluat, cu un surâs: « Dar o să reuşeşti.»
Am avut impresia mereu apoi că în timpul acelei respirații mi-a văzut viitorul.
Habar nu aveam că mă aşteaptă peste 15 de ani în care nu o să am, în nici o seară, sentimentul că gata, am reuşit să ajung la destinaţie. Ştiam doar că sunt mai departe de punctul de plecare, şi că era normal să ajung până aici. Iar în clipele cele mai tragice, îmi aminteam partea a doua a profeţiei. Sincer, nu aş fi rezistat, cred, altfel. Mi-a transmis undeva în carnea sufletului sentimentul că drumul e imens, dar că aşa e drumul sufletesc. Deci, e corect.
Limita de suferinţă a sufletului? Atunci când pierdem orice speranţă că vom ajunge vreodată undeva, şi o pierdem atât de mult încât devenim capabili să transmitem acest sentiment şi altora, din privire, din voce, celor care sunt la început de drum, aşa încât ei să ne creadă – şi să aibă puterea de a merge şi ei până la capătul drumului.
Foarte frumos spus, mai ales ultima fraza rezuma exact parerea mea. http://www.bookishstyle.ro/