Spre seară am spintecat aerul ca două rachete, călare pe bicicletele Kenzel şi Mifa. Îmbătaţi de mirosul de tei, caprifoi, iasomie, ca două săgeţi am zburat pe străzile Eneas, Glad şi Cozia, între cei doi poli ai oraşului, Observatorul astronomic şi Centrul seismic. De parcă nu ştiu cine ne-ar fi dat drumul dintr-o praştie, am încetinit lin abia cînd am ajuns în dreptul cimitirului pe care toată lumea din Timişoara îl numeşte scurt Şirianu. Copacii îşi împreunau coroanele deasupra noastră, tufele de trandafiri roşii năpădeau marginea drumului, curţile erau cotropite de flori şi de frunziş, iar noi înaintam încet, fără vreo ţintă, prin tunelul parfumat şi cald, prin lumina moale, de parc-am fi fost într-un pastel. Pînă cînd, brusc, am frînat şi ne-am oprit străfulgeraţi în faţa unei case foarte vechi, aproape ascunsă de iederă şi copaci, cumva ireală, de parcă am fi descoperit-o abia atunci.
O ştiam de cînd eram mici, de cînd ne era frică de curtea întunecată şi mai ales de magazia din scînduri negre de unde ieşea spre seară o bătrînică şi arunca grăunţe unor păsări pe care nu le-am văzut niciodată. După Grădina Părăsită era locul marii aventuri spre care porneam în expediţii, cu arcuri pe umeri şi praştii la brîu. Dar niciodată n-am avut curajul să deschidem poarta şi să trecem dincolo, în ţara interzisă. Stăteam minute în şir la pîndă, pitulaţi pe lîngă ziduri şi gard, aruncam furişat cîte-o privire prin grilajul de fier forjat şi, cu inimile mai să ne ţîşnească din piepturi, ţinîndu-ne respiraţia, aşteptam să apară vrăjitoarea. Cînd o vedeam cum deschide uşa magaziei şi înaintează spre noi, ţîşneam cuprinşi de groază înapoi spre fosta Ion Vasi şi nu ne opream decît în pivniţa de la numărul 13, cu gîndul sigur că am scăpat încă o dată cu viaţă. Şi a doua zi o luam de la capăt.
Apoi am crescut, ne-am mutat pe alte străzi, tot mai departe, şi am uitat de casa cu vrăjitoare. Pînă cînd, acum vreo cincisprezece ani, am redescoperit-o într-una din plimbări. Am privit minute în şir curtea şi casa prizărită. Copacii erau uriaşi, tufele şi iedera cotropiseră totul, tencuiala se scorojise. Numai înfiorarea noastră era aproape aceeaşi, ca în copilărie, de parcă dincolo continua să ne aştepte o mare promisiune. Deodată, uşa magaziei s-a deschis şi a înaintat spre noi o doamnă în vîrstă, firavă, îngrijit îmbrăcată, cu o farfurie de tablă plină cu grăunţe. Ne-a întrebat pe cine căutăm. Pentru că habar n-aveam, i-am povestit despre bătrîna care ne speria cînd eram mici. A rîs şi nea spus că Rozalia P., vrăjitoarea, era mama ei şi că de cînd doamna P. a murit ea face zi de zi acelaşi lucru: împrăştie grăunţe pentru porumbei, mierle, vrăbii. Pînă o să se ducă şi ea dincolo, şi a arătat zîmbind peste drum, spre cimitirul Şirianu, o să facă aşa. În timp ce povestea despre viaţa ei de funcţionară la poştă, despre copii şi nepoţi, noi am stat neclintiţi de cealaltă parte a grilajului, fără să vrem să intrăm, fără s-o rugăm să ne dea drumul înăuntru.
Iar acum, în seara de 30 mai 2010, după ce am proptit bicicletele de-un plop, ne-am apropiat încet de casă, parcă şi mai mică, parcă şi mai înecată în iederă, şi am văzut pentru prima dată poarta întredeschisă, ca şi cum cineva ne-ar fi îmbiat să intrăm. Am stat nemişcaţi, la pîndă, ca doi apaşi din Winnetou, apoi ne-am apropiat tot mai tare, pînă ne-am lipit de grilaj, fără să avem curajul să intrăm, deşi bănuiam că dincolo ne-ar fi aşteptat ceva minunat. Fiindcă ne era totuşi frică, de parcă am fi fost Hansel şi Gretel cînd i-a chemat înăuntru Baba Cloanţa, am stat încordaţi. Iar cînd uşa magaziei din scînduri negre s-a dat încet deoparte şi balamalele au scheunat, ne-am repezit la Mifa şi Kenzel, am urcat în şa încleştaţi de ghidoane şi am ţîşnit ca două săgeţi prin tunelul îmbătător.
Acest mic episod din deliroteca personală a fost stîrnit de una din cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit în ultima vreme, Noapte bună, copii, romanul lui Radu Pavel Gheo, care trebuia să se intituleze, într-o primă variantă, Dincolo.
M-am gîndit la ce-ar însemna pentru mine dincolo-ul ăsta. Acum, spre bătrîneţe, ştiu sigur că nu-i nici America şi nici vreo altă lume îndepărtată de aici, de pe pămînt. În fine, să trecem. Dar în general, din copilărie pînă nu demult, dincolo era ceva abia întrezărit după un gard din fier forjat, închis cu o poartă, de pe strada Rusu Şirianu din Timişoara. Mister, înfiorare, tărîm interzis, casa din turtă dulce de unde iese vrăjitoarea. Un fel de metaforă pentru ce-am dori şi nu se poate. Exact cum înainte de Revoluţie spuneam despre cineva care emigra sau fugea peste graniţă că a plecat dincolo. Poate aşa s-o fi gîndit şi Gheo în romanul lui, cînd îi pune pe cei patru prieteni din copilărie Paul, Marius, Leo şi Cristina, să tot treacă frontiere văzute şi nevăzute, să plătească ce e de plătit la vămi, pînă cînd trei dintre ei chiar trec dincolo. Adică mor.
Adriana Babeţi. „Prozac 2.90 de pastile împotriva tristeţii”. Polirom, 2014
Ce-aş vrea eu să scriu acum despre carte nu seamănă cîtuşi de puţin cu o cronică literară, ci cu un chiot de bucurie simplu şi clar, aşa cum a sunat probabil primul telefon pe care i l-am dat lui Gheo cînd am ajuns la jumătatea romanului şi i-am spus că e forţos, că are trei perechi de plămîni, că-i de la artileria grea, ce mai! Era încă la Iaşi, se pregătea să urce în trenul de Timişoara, şi sînt sigură că vorbele mele i-au mai alinat cele 17 ore de zvîrcolituri cu CFR-ul. După cum sînt şi mai sigură că aşa ar trebui făcut întotdeauna: chiar dacă nu scriem cronici şi recenzii, să le spunem celor pe care îi citim, prieteni sau nu, că ne-au plăcut cărţile lor (dacă ne-au plăcut). Să nu ne fie greu să punem mîna pe-un telefon sau pe-un computer şi să dăm liber la bucurie. Revenind acum la Noapte bună, copii! L-am prezentat în 3 iunie într-o librărie timişoreană (alături de Cornel Ungureanu, Viorel Marineasa, Robert Şerban) şi am vorbit (toţi) cu entuziasm. Atunci am încercat să explic ce cred că ştie Gheo să facă atît de bine aici, încît la capăt din mîinile lui iese o maşinărie care te lasă paf. Ce zic maşinărie! De-a dreptul un Corvette roşu, maşina viselor americane, zdrongănită pe drumurile româneşti.
Deci ce-i iese meseriaşului Gheo? În primul rînd o poveste cap-coadă, cu suspans şi toate cele, în aşa fel încît să-ţi ţii respiraţia şi să nu mai laşi cartea din mînă. Story, aşadar, apoi construcţie beton, personaje, dialoguri, cam tot ce-i trebuie, cred eu, unui roman „clasic“. Dar mai e ceva, care s-ar numi pompos miză. E şi ea acolo, la suprafaţă, ivită din temă, din teme la vedere, dintr-o perindare a marilor şi micilor istorii care fac pulbere vieţile celor patru prieteni din Teicova bănăţeană risipiţi prin lume. Dar miza despre care vorbesc e mai ales în subterană, ca un metal preţios, bine ascunsă. Un fir de dibuit ar fi faptul, firesc ca apa şi aerul, că romanul începe (şi se încheie) cu pogorîrea a doi moşuleni făcători de minuni, Dumnezeu şi Sfîntul Petru, în Moldova, la Iacobenii Noi şi Iaşi, unde se înfruntă cu Omul Negru, misteriosul domn Dunkelman, pe viaţă şi pe moarte. Pe viaţa şi moartea celor patru prieteni şi a oamenilor din preajma lor, ale căror destine le ţes şi desţes. Dar chiar asta face şi Gheo, ca un uncheş sfătos şi cumpătat : urzeşte vieţi de hîrtie, le trece de pe-un tărîm pe altul, mereu dincolo, pînă la liman, Dumnezeu ştie cum.