Sunt musulmană pur și simplu pentru că am regăsit în Coran ceea ce descoperisem și în Bhagavat-Gita sau în Biblie. Ceilalți nu trebuie să vadă frumusețe în aceleași texte; sacrul se cuibărește în diferite valori printre care, mă interesează astăzi, libertatea și credința. Am văzut caricaturile expuse de publicația satirică Charlie Hebdo, le-am studiat. Ca o drept-credincioasă aspirantă am așteptat să îmi pulseze dramatic sângele în tâmple, să fiu ultragiată, indignată. N-am reușit. Desenele mi s-au părut insipide și inutil vulgare, ușor de ignorat. Caricaturile nu îl insultă pe profetul Muhammad, ci reprezintă una dintre multele construcții culturale specifice atașate acestuia de-a lungul istoriei, în diferite contexte. Dacă musulmanii nu cred în această recreare mediată, presupus pervertită și perversă, a personajului istoric real, de ce ar trebui să se simtă jigniți de o fabulație? Basmele, identificate ca atare, sunt decodate în registrul adecvat și nu dor, doar te învață. Iar dacă musulmanii echivalează satira respectivă cu o reproducere fidelă a credințelor lor despre Profet, iarăși, de ce s-ar simți ofensați de propriul adevăr asumat? Pare ilogic și absurd. Profetul Muhammad a fost deja, cât se poate de „empiric” și neinterpretabil, insultat, umilit, lovit, demonizat în societatea din vremea sa și nu le-a cerut celor care procedau astfel să înceteze, nici nu i-a ucis, ci s-a rugat pentru binele lor.
Atunci când vecinul care obișnuia să își arunce zilnic gunoiul menajer în fața ușii Profetului și-a întrerupt subit rutina, Profetul s-a îngrijorat, presupunând că s-a îmbolnăvit, și l-a vizitat pentru a-și oferi ajutorul. Dacă toți musulmanii ar fi emulat, așa cum pretind, modelul profetic, jurnaliștii respectivi ar fi trebuit nu să rămână încremeniți în moarte, ci doar siderați de comportamentul neverosimil de grijuliu și „creștinesc” al adepților lui Muhammad. Dacă… Pe de altă parte, o serie dintre aceste caricaturi înfierează violența și teroarea diseminată de unii musulmani inflamați de o viziune extremistă și puritanistă asupra islamului; firesc ar fi ca majoritatea membrilor comunităților islamice care împărtășesc exasperarea jurnaliștilor să și înțeleagă motivația acestora, chiar dacă, poate, dezavuează forma de exprimare.
Polemicile filosofice referitoare la manifestarea responsabilă și limitată a dreptului la liberă exprimare sunt mult prea sofisticate și eterate pentru a fi reluate în contextul dur al morții jurnaliștilor de la Charlie Hebdo. Un discurs liber responsabil este o opțiune personală și ține de etica și estetica exercitării acestui drept; atunci când este amenințată însăși existența și practica libertății de exprimare, manierele, dezirabile, dar nu obligatorii, devin complet irelevante. Finalmente, blasfemia este doar un cuvânt, un termen înspăimântător, dar lipsit de substanță. Religia nu poate fi separată de oamenii care și-o asumă, așadar întotdeauna vom avea înțelegeri diferite ale unor surse sacre comune; musulmanii înșiși se declară ofensați de credințele și perspectivele altor musulmani referitoare la anumite evenimente sau personalități islamice. Sunniții consideră drept blasfemie tratarea critică și ireverențioasă a califilor Umar sau Abu Bakr de către șiiți; șiiții, la rândul lor, sunt oripilați de statuarea necredinței părinților sau a unchiului Profetului specifice viziunii sunnite. Credința, atenție, în accepțiunea sa filtrată de o anumită interpretare axiologică islamică, nu unica și nu neapărat cea dominantă în toate etapele devenirii culturii islamice, este o valoare absolută în anumite societăți cu populație musulmană. Consecința: divergențele teologice nu sunt sublimate în argumentații raționale și jocuri intelectuale rafinate, ci frânte abrupt, nu rareori, prin uciderea interlocutorilor păcătoși. Dacă astăzi musulmanii sunt liberi să își practice credința conform propriilor norme, ca oricare alți cetățeni, în cadrul societăților occidentale, deși dogma creștină echivalează negarea divinității lui Iisus cu blasfemia absolută, este tocmai datorită centralității acordate valorii libertății în sistemul politic și social local. Libertate nenegociabilă.
Conflictul dintre extremiștii musulmani și caricaturiștii francezi poate fi redus, simplist, la rivalitatea fatală închipuită dintre credință și libertate. Și poate fi rezolvat la fel de facil, cel puțin doctrinar, printr-o reviviscență a conceptului coranic de credință, acea credință care își are drept premisă și condiție indispensabilă libertatea. „Nu există silire la credință!” (Coran 2: 256), libertatea precede și face posibilă existența și autenticitatea credinței; ierarhia valorilor este evidentă. Jurnaliștii de la Charlie Hebdo au murit apărând nu doar libertatea lor fundamentală de a gândi și de a fi ceea ce sunt, ci și, implicit, dreptul la credință al musulmanilor. Criminalii musulmani nu au încercat doar să anihileze libertatea nemusulmanilor de a contesta valorile sacre ale musulmanilor, ci au subminat, indirect, și fundamentul care le garanta asumarea și practicarea propriei credințe. Polițistul musulman ucis alături de jurnaliștii francezi probează funcționalitatea concretă a acestei filosofii coranice în care libertatea și credința coexistă și se susțin reciproc.
Dacă am apela la testul kantian al universalizării maximei, să spunem aici, a „blasfemiei”, o lume în care fiecare ar alege să recurgă la crimă pentru a-și onora sensibilitățile legate de protejarea propriilor elemente investite cu o anumită sacralitate ar fi nu doar o lume logic inconceptibilă, dar mai ales ontologic imposibilă: o lume în care am fi cu toții ori morți, ori condamnați la o viață trăită în izolare și tăcere. În calitate de musulmană, dacă ar trebui să aleg ‒ dar din fericire nu trebuie: alternativele există și sunt majoritare ‒ între o credință care exclude binele celor de lângă mine și necredință, prefer bunătatea și necredința în acea credință vidată de umanism și compasiune.
.
Multumesc frumos pentru comentarii. Regret ca nu am anticipat confuzia produsa de prima fraza. Nu m-am referit la un shopping religios grobian, la convertiri repetate, ci pur si simplu la o continuitate in intelegerea fenomenului religios, in sensul unitatii transcendentale a religiilor pe linia lui Frithjof Schuon. O perspectiva personala, a carei detaliere am considerat a fi irelevanta in acest context.
Si o singura precizare: este dificil sa discutam eficient si constructiv despre ”islam” fara a determina obiectul cercetarii printr-o serie de nuante si localizari ideologice. Avem cateva decenii bune de scrieri postorientaliste in care s-a explicat ca normativitatea religioasa si/sau culturala atribuita islamului este un construct fals, imaginar, tributar unei viziuni culturale dihotomice si ierarhice specifice mai ales perioadei colonialiste (dar nu exclusiv), asumata, paradoxal, chiar si de catre musulmani – vezi viziunea salafita. Mai simplu: despre care islam vorbim? Al sunnitilor (care scoala? care orientare? in ce context cultural, social si politic?), al shiitilor, salafitilor, coranistilor, liberalilor, progresistilor, reformatorilor nationalisti, fundamentalistilor, militantilor politici, al musulmanilor nominali, al sufitilor, despre care islam vorbim? A ne raporta inca esentialist la islam saboteaza si limiteaza extrem de mult dialogul. Insa apreciez distictia facuta intre islamism si islam, oricat de vag ar fi definit conceptul din urma.
Mă bucur mult că te-am cunoscut, Alina! Am citit o trimitere la un articol al tău în postarea unei prietene de facebook. Nu am apucat să citesc prea mult din ce-ai publicat până acum, dar o voi face.
Recunosc că m-a fascinat istoria religiei și cum se împletește cu societatea umană.
Citeam într-o carte:
” The strength of Islam has been its clear-cut and well-defined presentation of Allah as the one and only Deity; its weakness, the association of military force with its promulgation, together with its degradation of woman. But it has steadfastly held to its presentation of the One Universal Deity of all, “who knows the invisible and the visible. He is the merciful and the compassionate.” “Truly God is plenteous in goodness to all men.” “And when I am sick, it is he who heals me.” “For whenever as many as three speak together, God is present as a fourth,” for is he not “the first and the last, also the seen and the hidden”?”
Traducerea în română:
”Forţa islamului s-a aflat în prezentarea lui bine desluşită şi bine precizată a lui Allah ca singura şi unica Zeitate. Slăbiciunea lui a fost aceea de a asocia forţa militară cu această promulgare, şi, de asemenea, de a desconsidera femeile. Însă islamul a menţinut cu fermitate prezentarea sa referitoare la Unica Deitate Universală a tuturor „celor care cunosc vizibilul şi invizibilul. Ea este miloasă şi plină de compasiune”. „Într-adevăr, Dumnezeu împarte cu generozitate bunătatea sa tuturor oamenilor”. „Şi, când eu sunt bolnav, el e cel care mă tămăduieşte”. „Acolo unde cel puţin trei persoane vorbesc împreună, Dumnezeu este prezent ca o a patra”, căci nu-i el oare „cel dintâi şi cel din urmă, şi, de asemenea, cel văzut şi cel ascuns?””
M-am ferit să pun link la citatul de mai sus, cartea nefiind prezentă pe nicio listă de lectură acceptată oficial!
Repet, mă bucur enorm să te cunosc și să te citesc.
Cu stimă,
Doina din New York
Important este sa cunoastem, sa gandim si apoi sa luam o pozitie ferma. In primul rand despre cine suntem noi – romanii, ce a insemnat islamul pentru noi, cum si de ce au fost alungati turcii musulmani din Romania acum doua secole, ce ne asteapta maine in conditiile in care mii de musulmani se stabilesc definitiv anual in Romania.
Sunt o persoana intoleranta? Da. Asa cum refuz dogmele ortodoxe resping si islamul sau orice alte credinte. Totul incepe de la ce consideram ca este bine sau rau. Am dreptul sa refuz ca legea unei credinte sa se aplice ca norma — cu atat mai mult cand este vorba de religia pentru care se omoara copii, femei, ziaristi, filozofi etc — si sa accept ca regula doar legea tarii.
Practic textul de mai sus a fost scris ca sa nu poata fi comentat. Apreciez curajul autoarei si afirmatiile sale. Risca mult, iar comunitatea in care traieste o va respinge. Dar este al unei persoane care chiar daca cunoaste islamul – nu il va condamna real niciodata pentru ca asa decis sa isi traiasca viata. http://femeiamusulmana.blogspot.ro/2009/05/dincolo-de-valul-prejudecatilor.html Sper doar ca vremurile sa nu o aduca a isi condamne copii la moarte pentru ca nu respecta Sharia – asa cum se intampla cu sute de mame anual numai in Marea Britanie.
Pentru cine doreste sa cunoasca ce inseamna musulman/islam astazi — recomand sa citeasca si ce nu spun liderii comunitatii musulmane http://www.thereligionofpeace.com/
Textul de mai sus nu a fost scris pentru a nu fi comentat, ci are un fir rosu pregnant: hiatusul dintre ceea ce propaga o religie si ceea ce reprezinta ea in viata curenta, prin interpretarile si repozitonarile ei. Diferenta dintre imaginar si rational. Asa cum un comentator bine remarca, esenta articolului este deja dezvaluiat in prima fraza. Este vorba de un refuz palpabil al rationalul in favoarea imaginarului sacru conferit de puritatea unei religii. Autoarea nu se converteste la o alta religie, ci trece de la un imaginar (al religiei crestine) la un altul (religia musulmana). Sunt oameni care refuza rationalul, iar intre a descrie bucuria descoperirii valului si a daruirii sacre a imaginii trupului tau exclusiv barbatului harazit de Profet ca dar divin, si bucuria daruirii corpului si vietii unui jihadist lui Allah (nu inainte de a mai lua cu tine cateva vieti de necredinciosi), nu este decat o diferenta de nuanta, grad de cultura si civilizatie. Mecanismul psihologic este acelasi.
Ce complicat sa traim cu Islamul, ce simplu sa scriem despre el…Sau mai bine spus despre istoria lui. Despre o religie care nu mai exista asa cum este descrisa, si asta de cateva secole bune. De prin sec. X de cand orice influenta a filosofie elenistice a disparut complet din evolutia islamului. De cand rationalul a pierdut lupta cu dogma. De cand intrebarilor li s-a raspuns inevitabil „e voia lui Allah”
Admiram Epoca de Aur a Islamismului si traim, cateva secole mai tarziu, in eclipsa ratiunii si logicii unei religii. Cu toate victimele pe care le face, in interiorul ei sau in afara.
Privim spre cea mai dura dintre religii, acea religie care nu a evoluat deloc in ultimele secole, tragand dupa ea continente intregi in intunericul inapoierii.
Ne convertim la o religie sau la istoria unei religii? Dilema….!
„Religia nu poate fi separată de oamenii care și-o asumă”. Si si-o asuma gresit un continent intreg. De secole.
Si daca gasesti in Coran ce gasesti in Biblie sau Bhagavat-Gita, de ce sa nu ramai la Biblie sau la Bhagavat-Gita? N-am putut intelege niciodata fenomenul convertirii. Sa devii religios cand nu erai, da, dar sa schombi o religie cu alta, nu pot intelege.
Religia este o alegere, nu ceva intrinsec fapturilor umane. Alegerile se pot face si reface. Nu-ti poti schimba „rasa”, „etnia” – un bulgar nu o sa devina un indonezian prea curand. Insa si bulgarul, si indonezianul, pot sa aleaga sa creada in oricare dintre sistemele religioase disponibile.
nu prea cred in capacitatea de a alege ce credem. dar poate ca ea exista si tocmai asta explica cum unii oameni pot deveni din crestini musulmani – ca invers n-am auzit pana acum. sa va spun eu cum se intampla de obicei, cunosc destule cazuri: persoana respectiva intalneste un musulman/o musulmana, se indragosteste, si asa vine schimbarea de religie. „convertirea” interioara, asta e alta chestiune, cea mai problematica.
Excelent text! Multumim si felicitari, Alina Isac Alak!