Cuvânt-umbrelă inventat de teoria literară postbelică a anilor 1960 (în speță, cea franceză), exploatat maximal de literatura post-modernă refractară la taxonomii, ”autoficțiunea” nu e ușor de abordat, analitic vorbind. E ea doar autobiografie certificată, e ficțiune la persoana I, e și una, și alta? Cât e mască narativă, cât e verosimil și cât e adevăr pur, atunci când decidem să punem pe un text eticheta de ”autoficțiune”? Care e autorul și care e naratorul unei proze așa-zis biografice? Trebuie să apelăm la argumente literare, care țin de concepte naratologice și lingvistice, sau la argumente filosofice, legate de ontologia modernă și de hermeneutică? În sfârșit, există ”autoficțiunea”, ca gen distinct?
La aceste întrebări încearcă să răspundă profesionist Florina Pîrjol, în studiul Carte de identități (Cartea Românească, 2014). Conștientă de dificultatea subiectului, autoarea recunoaște că ”a face anatomia critică a autoficțiunii se dovedește a fi un gest heirupist” și ”inutil”. Criteriile de identificare ale autoficționalului țin de o grămadă de imponderabile (amestecul de invenție și factic, pactul de lectură cu cititorul, prezența mărcilor nominal-autobiografice, clarificarea verosimilității, datele psihanalitice, chestiunile de etică), astfel încât o abordare serioasă nu poate face decât să rediscute principalele teorii de gen, să invoce exemple din toată istoria literaturii homodiegetice și, pe baza tuturor acestora, să comită conjecturi. Ceea ce se și întâmplă. De la textele antice latine (Cezar, Cicero, Marcus Aurelius, Augustin) și medievale (Abélard, Dante), până la cele renascentist-iluministe (Montaigne, Rousseau) și moderne (Semprún), cu o uriașă apertură teoretică (Doubrovsky, Angot, Lejeune, Lecarme, Forest, Gasparini, Schmitt, Colonna și mulți mulți alții), Florina Pîrjol dă un tablou cuprinzător al principalelor direcții literare și teoretice, mergând până la a aplica autoficționalul inclusiv în expresiile contemporane din media, internet și diaristica mondenă. Scandal, autopromovare, dezinhibare, manipulare autoreferențială, libertinaj, autoficțiunea e, astăzi, dependentă de gustul publicului. ”Plăcerea lecturii, cu toate notele distincte ce o compun, pierde teren în fața curiozității voaieriste și a dorinței primare de adrenalină, de senzațional, iar relevanța și valoarea estetică devin un accesoriu opțional al unei activități în care juisarea de moment și posibilitatea de a se recunoaște în cele citite devin mizele supreme. Intimitatea nu mai are nici granițe, nici sens când totul e la vedere, în uriașul sat global, și blogurile pun la îndemâna tuturor poveștile de viață «autentice» pe care literatura promite de câteva secole încoace să le spună”. Detronată de aviditatea publică pentru intimitate, literatura autoficțională e concurată, în prezent, de alte expuneri egolatre, mai eficiente, mai satisfăcătoare, ceea ce complică și mai mult problematica genului.
Foarte consistentă e, în carte, zona românească a aplicării. Proza unor clasici ca Radu Cosașu, Livius Ciocârlie, Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, dar și a unor douămiiștii ca Ioana Baetica, Cecilia Ștefănescu, Claudia Golea, Ioana Bradea, Ionuț Chiva, Dragoș Bucurenci, cu multe alte interstiții, reprezintă ipostaze emblematice ale autoficțiunii autohtone. Blocat de ingerințele unei literaturi angajate, înainte de 1989, autobiograficul a trebuit să-și caute zone de recuplare la tradiția egografică interbelică și le-a găsit în replierea livrescă, onirică, desprinsă de real. Școala de la Târgoviște a ilustrat cel mai bine, în opinia autoarei, acest fenomen autoficționar original. După 1990, eul se redistribuie în alte forme, pe care aceeași le clasifică, rezumativ, în ”discurs introvertit”, ”fantast” (Mircea Cărtărescu, Simona Popescu), respectiv ”extrovertit”, ”tranzitiv” (romanele geneației 2000). Cu rezerva unei subiectivități precaute, justificate de lipsa distanței necesare unor verdicte mai juste, mai valabile. Oricum, la noi, în absența unor dezbateri publice de anvergură asupra subiectului (cu excepțiile notabile ale unor Alexandru Matei, Simona Popescu sau Ovidiu Verdeș), autoficțiunea e mai soft, adică e pronunțat epică, mai puțin dispusă la alunecări psihanalitice și deconstructiviste, denumind ”orice formă hibridă în care ficțiunea se amestecă indistinct cu autobiografia”.
Gen prin excelență ambiguu, creat, teoretic, de mințile academice, autoficțiunea se află încă, după Florina Pîrjol, în proces de legitimare. Numai comoditatea face ca orice produs al unui ”eu” să fie potențial autoficțional, căci, în fapt, ”alura oximoronică”, ”vagă”, ”amestecul indecidabil de adevăr și minciună” n-au permis vreodată o definire clară. Autenticitatea unui ”eu” există numai în măsura caracterului său persuasiv, legat de autojustificări și marcaje pronominal-intimiste, în rest, e numai curiozitatea unui cititor-spectator care speculează ”efectele de real” din jurul unei pretinse sincerități. Pentru unii, areal sezonier, motivat de narcisismul omului contemporan, sau mijloc de a exprima haosul interior, pentru alții, variantă post-freudiană a reprezentării sinelui sau numai găselniță teoretică, surogat al anticelor autobiografii, autoficțiunea e un domeniu extins și polimorf, care a depășit de mult granița literaturii. Florina Pîrjol îl identifică drept practică culturală ce are ca rezultat o pseudo-realitate unde totul e simulacru. ”Când mintea e sedată (adică stimulată) și formatată de droguri tehnologice — World Wide Web-ul, televiziunea, extazul comunicării, prizat prin tot felul de gadget-uri inteligente — realitatea înconjurătoare, dar și aceea interioară se schimbă. Pentru noua realitate e nevoie de o nouă literatură care s-o mărturisească. Sau să mărturisească ineficiența ei. Epuizarea.”
Cu un parcurs deopotrivă teoretic și aplicat pe text, autoarea a oferit cea mai bună contribuție la subiect din spațiul cultural autohton. La același nivel valoric și absolut relevant îmi pare și amplul excurs referitor la literatura română egoficțională. Eventualele abordări viitoare vor trebui să țină cont de acest studiu edificator, care probează cunoașterea în profunzime a unui fenomen pe cât de vechi și de răspândit, pe atât de greu de cuprins în radiografii explicite. Dacă acesta e debutul în volum al autoarei (sper să nu mă înșel!), atunci e unul remarcabil, care trebuie salutat.
(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)
