Unteatru, Eliade, «La ţigănci»

Nu, nu proştii sunt cei care devin mistici. E nevoie de oarecare inteligenţă şi imaginaţie ca să-ţi dai seama cât de stranie şi misterioasă e lumea în care trăim. Proştii, nenumăraţii proşti, o iau ca atare, patinează voioşi pe suprafaţa gheţii şi nu le trece niciodată prin minte să se întrebe ce-i dedesubt. (A. Huxley)

no images were found

 Pentru Mircea Eliade sacrul răstoarnă regulile lumii aşa cum le cunoaştem noi. Manifestarea sacrului provoacă paradoxuri. Avem de a face cu o ordine care nu este naturală, cu o ruptură sau o spărtură în pojghiţa lumii noastre terne şi cenuşii. De aceea spaţiul şi timpul nu sunt omogene. Unele zone dobândesc o semnificaţie deosebită în vreme ce altele rămân amorfe, inconsistente, omogene, indiferente în ultimă instanţă. De aceea omul nu poate exista într’o lume profană pură, într’o lume a indiferenţei, a omogenităţii. Omul are nevoie de un sens al existenţei sale chiar şi atunci când el afirmă zgomotos contrariul. Sacrul irupe probabil în lumea noastră nu atât datorită unei intervenţii divine cât a sentimentului absurdului acestei lumi şi a existenţei noastre cotidiene, profane. Şi în acea clipă de cumpănă în care ai senzaţia căderii, a lipsei oricărui teren solid sub picioare, ei bine atunci ceea ce părea o realitate de nezdruncinat se destramă lăsând să se întrevadă o lume plină de semnificaţii, de sensuri, şi în cele din urmă de sentimente şi trăiri ce absorb realul din lumea din jur. Este sacrul.

Întotdeauna m’am gândit la nuvela lui Mircea Eliade, « La ţigănci», ca la un astfel de caz în care lumea îşi pierde calitatea ontologică şi devine fantasmă, vis, vedenie, şi apoi din negura indistinctă lăsată în urmă, o altă lume devine întru fiinţă.

Ultima premieră de la unteatru pune în scenă celebra nuvelă a lui Mircea Eliade, „La ţigănci”. Este o miză mare. Pe de o parte este povara notorietăţii… pe de altă parte nuvela nu are o tensiune dramatică anume. Dar pentru a  cuceri această miză regizorii Andrei şi Andreea Grosu au aruncat în luptă tot arsenalul de care dispuneau iar rezultatul nu este deloc de neglijat. Scenariul, distribuţia, scenografia… compun un spectacol, un spectacol teatral în adevăratul sens al cuvântului de care am avut prilejul să mă bucur la una din avanpremierele acestei piese. Premiera va fi Vineri 17 Octombrie şi mi’am îndemnat prietenii să meargă la unteatru… un teatru care după părerea mea nu mai este demult doar un teatru.

Eroii piesei: Domnul Gavrilescu, 49 de ani, profesor de muzică, căpătă un profil inconfundabil în interpretarea lui Richard Bovnoczki. Acesta joacă exemplar. Când sensibil şi şovăielnic când puternic şi hotărât, când timid şi melancolic când exuberant şi chiar dezlănţuit. Scăpat de lumea din jur ce parcă îl sufocă, Gavrilescu întreprinde o adevărată aventură în lumea ascunsă a sufletului său. Amintiri, imagini, sentimente, iubiri de mult uitate revin şi îl animă pe profesorul care cu câteva minute înainte abia îşi trăgea picioarele pe asfaltul topit al străzii.

no images were found

Baba, bătrâna matroană a stabilimentului pare acolo de’a pururi. Ne aflăm într’un loc vechi administrat de o femeie veche, o femeie care ştie multe şi a văzut multe… şi lucruri trecute şi lucruri viitoare. Ea este Mihaela Trofimov. Dincolo de lumina zilei, în clar-obscurul camerelor întunecate şi în lumina albastru-verzui care nu lasă să se întrevadă prea mult în jur, Mihaela Trofimov pare una din mumele lumii care pur şi simplu ştiu fără a cunoaşte. De fapt nici nu pare o fiinţă ea fiind mai mult în ordinea cosmică decât în cea a oamenilor. La polul opus este Hildegard, interpretată de aceiaşi Mihaela Trofimov. Exuberantă, plină de viaţă… şi poate de aceea tocmai mai evanescentă, ca şi viaţa lui Gavrilescu. Nu ştii dacă ea este acolo sau este doar fantasma sărmanului profesor. Umbrele pădurii… sunt cele care o cheamă în cele din urmă, umbre între care a supravieţuit atâta amar de vreme, umbrele memoriei.

Apoi este controlorul, bătrânul, apoi unul din vecinii lui Gavrilescu, şi domnul Costică uşor afumat de la cârciuma din colţ … toţi aceştia în persoana lui Liviu Pintileasa care este liantul dramei domnului profesor. Nu are un rol proeminent dar… tocmai asta este şi locul său în povestea noastră, el reprezintă lumea indiferentă, omogenă, fără sens, lumea vieţii cotidiene, el este exact sprijinul care încet dispare. Locul lui este luat de birjarul care apare mai târziu aducând cu el o altă realitate, de astă dată cu miros de regina nopţii. Trebuie remarcat ca fiecare personaj închipuit de Liviu Pintileasa este un microportret în sine, fiecare jucat cu multă naturaleţe şi imaginaţie, de fapt jucat cu mult drag.

Şi la ţigănci avem evident ţigănci… un fel de ţigănci, o ţigancă, o grecoaică, şi o evreică, adică Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian. Trei muze ale uitării, trei iele, trei furii, trei gorgone… trei care îi devorează prezentul profesorului Gavrilescu. Mai puţin orientale, fără şalvari, fără voaluri, fără papuci… ţigăncile noastre aduc mai mult cu trei păsări de pradă care se aruncă asupra sufletului pierdut în întunericul camerelor drapate în catifea. Sunt trei dar parcă sunt una. Feline, feroce, irezistibile… îl încolăcesc pe bietul Gavrilescu făcând şi mai insuportabilă confuzia ontologică a locului în care acesta se afla. Ochii lor sclipesc în întuneric asemenea eriniilor antice, fiice ale nopţii ce îl însoţesc pe profesorul nostru în această anticameră a celuilalt tărâm. Tot ele vecinele d-lui Gavrilescu, soţia d-lui Georgescu, vecina d-nei Voitinovici, o lume care pare că îl încolăceşte dar de astă dată fără putere, fără vlagă.

no images were found

Şi în cele din urmă, personajul spectral care încheie povestea, birjarul care îi duce în cele din urmă spre pădure, spre lumea de dincolo de civilizaţie, spre imperiul umbrelor şi al şoaptelor nedesluşite. El, Bogdan Cotleţ, cel care de altfel mai joacă şi rolul tânărului Georgescu, unul din inexplicabilii locatari din apartamentul d-nei Voitinovici. Găsit în noapte târziu căutând muşterii, birjarul nostru este cel ce asigură trecerea în altă lume. De altfel, el a şi fost dricar după cum el însuşi îşi aminteşte de zilele apuse ale tinereţii când mâna şase cai îmbrăcaţi în negru şi înmuiaţi în aur… acum însă a ajuns birjar de noapte, bătrân şi cu un singur cal care tot îşi face drum pe la grădina domnului general să se lase îmbătat de mirosul reginei nopţii. În cele din urmă îl ia pe Gavrilescu pentru mărunţişul pe care acesta îl mai are, asemeni lui Charon care pentru trei bănuţi te trece răul Styx.

Ieşit din sală mergeam pe străzile vechiului Bucureşti şi mă gândeam… la Gavrilescu, eroul povestirii noastre. E atât de aproape de noi. Parcă îi auzeam paşii în dreapta mea dar şi vocea lui… plângându’se cât de cald poate să fie în acest început de octombrie bucureştean. Ca şi în piesă, cotidianul gri din juru’mi părea sfărâmat sub paşii dintr’o lume care nu respectă regulile realităţii. E puţină magie acolo. Timpul o ia razna, spaţiul așijderea. Ceea ce pare o scena de maxim 4 metri pe 4 devine un univers care te absoarbe. Şi când ieşi de acolo… realitatea gri din jur este mai anostă ca nicicând şi gata să dispară. Asta are a face poate cu felul cum sacrul irumpe în lumea searbădă a zilelor noastre. Nu ai nevoie de o teofanie cum ar zice Eliade. Nu, e suficient sentimentul absurdului unei lumi care se scufundă treptat în lipsă de semnificaţie, care moare zi de zi odată cu noi. Şi când poate fi mai acut acest sentiment decât atunci când umilit de grijile cotidiene, de nostalgia unor vise de care s’a ales praful, sau de bădărănia unor personaje din imediata apropiere… şi tocmai atunci când te simţi mai batjocorit de soartă se întâmplă să constaţi că ţi’ai uitat geanta cu toate notiţele… atunci nenorocirea apare mai hâdă ca niciodată. Şi atunci… atunci, sentimentul că nu regăseşti lumea cu care exista în prealabil un acord de coabitare, angoasa datorată presimţirii acute a pierzaniei, privirile mirate ale celor ce se întâmplă să populeze acest spaţiu al nesemnificativului, toate acestea te fac să te întorci cu gândul la locul pe care tocmai l’ai părăsit, loc în care pentru o clipă părea că realitatea se recompune într’o lume cu mai multă substanţă.

Calea către această altă lume o găsiţi pe Str. Ilfov no. 1, stradă ce trece prin spatele cec-ului mare. Acolo e o casă veche, te şi întrebi din ce lume e… intri pe o uşă modestă într’un spaţiu drapat cu pânză neagră. Interiorul cu un aer puţin oriental… încărcat şi… cum să spun… crud, adică ne-gătit. Pereţii atât cât se văd au culoare crudă a cărămizii decopertate. Acolo, într’o cameră mai degrabă mică realitatea din jurul nostru se dizolvă sub magia unor artişti care recreează seară de seară lumea. Vineri 18 Octombrie acolo este premiera. Poate că nu o să mai găsiţi locuri dar se va mai juca şi în week-end şi în următorul week-end şi chiar şi în avanpremieră mai sunt câteva spectacole… nu pierdeţi prilejul, v’aş sfătui eu.