„Estul naivităţilor noastre”, volumul de interviuri cu Gabriel Liiceanu are, la distanţă de aproximativ un an, un fel de „frate” editorial – este vorba despre un volum construit după o reţetă foarte asemănătoare cu cel în care subiect principal este domnul Liiceanu, „Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri” cu Andrei Pleşu. 27 de interviuri erau incluse în volumul de dialoguri cu Gabriel Liiceanu; 34 de interviuri sînt antologate în acest volum în care personajul principal (şi ce fabulos personaj!) este Andrei Pleşu. Din 1990 pînă în 2011 erau înşirate dialogurile cu Gabriel Liiceanu; din 1990 (deşi primul dialog e publicat în acel an, dar fusese înregistrat în 1989) pînă în 2013 sînt interviurile din cartea cu şi despre Andrei Pleşu.
Declicul pentru acest volum, povesteşte în cuvîntul introductiv domnul Pleşu, a venit de la Cluj, din mediul academic – acolo unde, la sugestia profesorului Ilie Rad, un student a realizat o lucrare de licenţă în jurul multora dintre interviurile pe care Andrei Pleşu le-a acordat după 1989. Antologiei studentului clujean, filtrată de Andrei Pleşu, i s-a adăugat alte cîteva interviuri, dintr-o perioadă care adune la zi sumarul interviurilor.
„Am fost eu însumi surprins de cantitatea neobişnuită de texte care s-au adunat în urma dialogurilor purtate de-a lungul vremii. O masivă investiţie de timp şi de energie! Dar nu efortul cheltuit de mine în ultimele două decade a fost motivaţia alcătuirii acestei cărţi. Şi cu atât mai puţin înclinaţia de a etala opinii personale, hrănite de o subterană egolatrie. Am constatat însă că, acoperind un interval de aproape un sfert de secol, interviurile au o substanţială dimensiune documentară.
Sunt anii în care România s-a angajat în cursa integrării europene şi euro-atlantice, anii dezbaterilor legate de înfiinţarea CNSAS, anii mai multor guverne şi preşedinţi, anii în care probleme esenţiale pentru reaşezarea noastră în normalitate au constituit substanţa vieţii publice, a neliniştilor şi a speranţelor noastre. S-a întâmplat să fiu contemporan cu această perioadă şi, nu o dată, direct implicat în desfăşurarea evenimentelor. Mărturia mea poate fi, aşadar, o legitimă notă de subsol a istoriilor viitoare.“, scrie Andrei Pleşu, în preambulul cărţii.
În urmă cu puţine zile, pe un imund post de televiziune – probabil că, în acest moment, situat pe poziţia numărul unu în materie de abjecţie TV – a apărut un “material de presă” cu “paparazzi” despre Andrei Pleşu. Nu e ceva nou – dar e ceva mizerabil, ceva care, făcînd uz de o sintagmă care e în titlul unei alte minunate cărţi scrise de domnul Pleşu, intră, lejer, în imensa antologie a obscenităţii publice autohtone. E, de fapt, încă un episod din proiectul odios al umilirii publice a elitelor autentice – un episod cu care se laudă cei care sînt #mîndricăsîntlichele! Ce legătură are acest pasaj – care rememorează o imensă mizerie făcută unuia dintre marii oameni de cultură pe care îi are România în ultimul veac – cu această carte de interviuri? Au, şi anume, cum ar spune un filosof existenţist – prin negaţie! Episodul abject de la postul de televiziune mizerabil este opusul a ceea ce este această carte de dialog, de idei în dialog. Acolo, la TV – este vorba despre abjecţia unor oameni a căror vocaţie, trăită cu voluptate, e să murdărească excelenţa. Aici, în această carte de interviuri, e splendoarea unei minţii cum a avut rar România, e spectacolul înalt al unei inteligenţe vii şi extrem de rafinate. Pentru sufletul lor, pentru sănătatea lor mentală, paparazii de la acel post TV, dar şi cei care îi butonează ar putea “spiona”, în detaliu, fiecare pagină a acestei cărţi. Teoretic, ar putea învăţa foarte multe…
