Vreo douăzeci de ani buni am locuit în Titan, iar pentru mine Titan-ul e cartierul din Bucureşti cel mai „tare” din toate punctele de vedere: parcuri şi copaci, oameni şi plin de bebeluşi, linişte şi prieteni, acolo locuiau bunicii etc. Dar… despre Titan în alt articol.
Apoi, după călătorii şi exiluri, din 2009, stau în Aviatorilor. Adică.. “In Hell”.
Pentru că, pentru mine, axa Unirii – Aviatorilor e iadul, iadul capital-ist.
Şi, uneori, de câteva ori pe an, iau metroul şi merg « acasă ». În Titan.
Ei bine, odată ce treci de Piaţa Unirii spre Republica, parcă ieşi complet din Bucureşti. Vechile staţii comuniste din prima magistrală, Mihai Bravu, Dristor, Grigorescu… Imediat după Timpuri Noi, metroul întreg parcă respiră. Oamenii se privesc brusc în ochi, se aşază pe scaun mai calm şi mai relaxat, nu se mai tem să se arate, nu se mai tem să se ascundă, nu se mai tem să ofteze sau să râdă. Să se scarpine sub caciulă.
Staţie după staţie, te îndrepţi spre un fel de provincie a sufletului, miraculoasă şi salvatoare. Nu te mai spionează nimeni, nu mai rişti să întâlneşti sau să fii întâlnit, nu mai rişti nimic. Bunul gust şi prostul gust se estompează într-o calmă şi caldă asteptare a drumului spre casă. Spre sine, de fapt. Cele mai profunde idei şi meditaţii, produse de cerebelul meu, le-am avut revenind, ani de ani, începând cu Liceul de Informatică (1989) şi până azi, spre Titan.
Sigur că Unirii – Titan e mai departe decât ai merge de la Unirii la Universitate. În plus, staţiile sunt mult mai lungi. Dar e un drum care te linişteşte mai mult decat 20 de staţii pe Axa Centrală. Reintri încet în mişcările fireşti, privirile normale, respiraţiile care se adaptează la sunete, la muzică sau mişcări, în nici un caz nu se adaptează spasmodic la idei, la amintirea bruscă şi transpirată a ce îţi lipseşte la CV sau la power point-ul din laptop.
Nimeni nu te mai scoate din îngrămădirea firească a spiritului peste trupul obosit. A privirilor peste atingeri, a ieşirilor încete din scenă. Unul după altul. Dristor. Grigorescu.
Iar în întoarcerea asta prăvălită, sinceră, „absolută în prezenţa ei nemascată”, ne regăsim pe noi, pe ceilalţi, regăsim tot ce am pierdut „de la Piaţa Unirii în sus”.
Şi apoi… Titan. Cea mai frumoasa staţie.
Şi Titan, cel mai frumos cartier.
Oamenii ies pe scara rulantă ca într-o întoarcere dintr-o cruciadă a inimii: au ajuns încet, au ajuns greu, dar oricum au ajuns acum departe de cei care şi-au parcat deja maşina în Dorobanţi. Şi au ajuns bine: ca niste paraşutişti care au fost trimişi în permisie, departe de linia frontului.
Şi trecând de intersecţia de la Titan mă apucă mereu un fel de oboseală bună, care nu e doar oboseala celui care vine din altă lume şi revine la mama, la tata, la blocul unde te jucai sub tăcerea stearpă a comuniştilor în miez de vară şi unde ştiai şi ştii încă pe de rost orice buruiană şi orice gaură în şosea, pentru ca asta e tot ce aveai. E ceva mai mult: e oboseala celui care a ieşit din linia frontului, linia Unirii – Aviatorilor, şi revine din infern.
Încet. Fiecare pas e plin de o plăcere ametitoare, o plăcere ciudată, puternică, plăcerea de a reuşi să scapi brusc, ca un avion super-sonic, din norul infernal al Non-Sinelui din centru. De a ieşi pe scările metroului şi de a atinge iar, obosit, dar invingător, la fel ca Gladiatorul, firele de aur din Câmpiile eterne ale oamenilor de azi:
da, pentru noi paradisul a devenit locul unde mai sunt amintiri, chiar si firave, de fapt acel loc unde nimeni nu ţi-a furat amintirile mai repede decât timpul în care te-ai putea tu obişnui cu ideea că ar putea fi furate, cu nesimţire! locurile de amintire ale oamenilor.