“Don’t think you are. Know you are”. Despre vocaţie.

E greu să-ţi găseşti vocaţia, dar poate că şi mai greu e să o accepţi. De regulă lucrurile nu se pun în mişcare, chiar dacă te-ai lămurit că vrei să faci “Ceva” anume (medicină, artă, dans) până când nu accepţi că acel “Ceva” te defineşte de dimineaţa până seara. Adică, până nu îţi accepţi vocaţia. O bună parte din blocajele către “calea personală” se risipesc odată ce începi să mergi pe acea cale, în clipa în care ea iese puţin din ceaţă, chiar dacă nu vezi încă foarte clar unde te va duce.
Altminteri, rişti să vezi vocaţia ca pe o şansă pe care o aştepţi de la alţii. Aştepţi să ţi se ofere ocazia să faci publicitate, de exemplu. Luni de zile, ani de zile. Totuşi, poţi deja începe să periezi reclama magazinului din vecini, site-urile prietenilor, blogurile colegilor, afişele prietenului poliţist de sector sau site-ul preotului din cartier cu care eşti prieten, afişele care se fac la facultatea sau la liceul tău. Pe măsură ce prietenii vor vedea că eşti bun şi pasionat în ce faci, până la urmă vei primi şi o recomandare spre un profesionist sau un post oficial.
Şansa maximă care ţi s-ar putea oferi este să lucrezi acel “Ceva” de la 10 la 17. Când de fapt tu “eşti asta” 24 de ore din 24. De fapt adevărata vocaţie nu e atât munca pe care o primeşti, de la 8 la 16, nici măcar munca de acasă sau din WE sau din vacanţă, cât faptul că eşti un laborator ambulat la acel capitol care te pasionează.
“Don’t think you are, you know you are”, zice Life Coach-ul Morpheus. Toţi cei care sunt cunoscuţi pentru profesia lor se “ocupă” de acea profesie de-a lungul întregii vieţi, de-a lungul întregii zile, se gândesc la asta în tren sau în metrou, găsesc idei noi citind un ziar sau văzând un film prost.
Dealtfel, asta e metoda prin care îţi găsesti vocaţia: care sunt lucrurile cu care ai petrecut cel mai mult timp în viaţă? Care sunt lucrurile care îţi plac sau te dor, pe care le remarci de fiecare dată, fie în sens bun fie în sens rău? Dacă vezi cum ies oamenii din situaţii grele şi rezolvă probleme, te poţi gândi că eşti psiholog sau consultant. Dacă eşti atent la cum discută, gesticulează şi îmbracă oamenii, poţi fi consilier de imagine.
Acolo unde e mintea ta cea mai mare parte a timpului, chiar dacă acea preocupare nu are vreo legatură cu facultatea sau CV-ul, acolo e laboratorul tău. Si pe uşa acelui laborator e scris numele vocaţiei tale.
Dar trebuie să găseşti laboratorul, să forţezi uşa lui prăfuită, să aprinzi becul sau lumânarea, să spargi un geam spre aer şi să plantezi cortul tău acolo: numele lui va ieşi la iveală, mai devreme sau mai târziu, de la sine. Cu cât accepţi mai mult acel laborator şi îi faci loc în propria viaţă, cu cât demolezi restul încăperilor pentru a investi bani sau pietre sau lemne în laboratorul principal, cu atât mai repede îi vei afla şi numele.
Toate job-urile care vor urma vor fi doar anexe ale laboratorului principal: tu însuţi, propria vocaţie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *