Trageţi în lebede!

La începutul anilor ’90, una din acuzaţiile infamante la adresa noastră, a românilor, a fost aceea de „mâncători de lebede”. Presa occidentală, îndeosebi cea austriacă, era plină de exemple, de mărturii, de evocări (şi, dacă nu mă înşel, şi de fotografii) care dovedeau obiceiurile barbare ale populaţiei de la revărsarea Dunării – în contrast, desigur, cu manierele de salon ale celei de pe la mijlocul cursului fluvial.

Oricât m-am străduit să aflu adevărul – chestiunea mă interesa şi pentru că între cei acuzaţi s-au aflat şi concitadini de-ai mei –, n-am reuşit să dau de nimic concret: nici tu urme de puf pe malurile impozantei ape curgătoare cântate de nemuritorul Strauss, nici tu vreun Grivei „cu raţa-n gură.” Dar ce contează! Legenda e întotdeauna mai puternică decât adevărul. Important e ce se spune despre un lucru, şi nu realitatea şi semnificaţia lui propriu-zisă.
Cei care vorbeau despre îngurgitarea delicatelor păsări acvatice nu mureau, desigur, de dragul creaturilor cu gât longilin. Dac-ar fi fost aşa, le-ar fi luat acasă, asigurându-le protecţia contra „primitivilor din Est”. Altceva aveau ei însă la inimă: furia ecologistă era doar glasul travestit al enervării că, o dată cu căderea barierei ideologice care împărţise Europa în două, vor apărea prea mulţi doritori să profite de bunăstarea şi privilegiile create de Occident nu doar pentru o elită, ci şi pentru pături largi ale populaţiei. Într-un cuvânt, resentimentul – această formă a micimii sufleteşti – era mobilizat întru apărarea Marii Civilizaţii de Invazia Barbară. Simbolismul era, într-adevăr, puternic: maiestuoasele anatide reprezintă, în întreaga cultură modernă, întrupări ale purităţii, ale fragilităţii existenţei. Atunci când au luat-o drept personaj, începând cu bureaţii şi aleaţii până la Novalis, Goethe, Wagner ori Ceaikovski (ba chiar şi autorii de desene animate, inclusiv The Swan Princess al lui Richard Rich, unul din ucenicii lui Walt Disney), sensurile creaţiilor au subliniat de fiecare dată aceste însuşiri.

Veţi fi, prin urmare, şocaţi să aflaţi (aşa cum am fost şi eu) că lebăda n-a beneficiat întotdeauna, în istorie, de „tratamentul preferenţial” pe care-l cunoaştem. În Anglia secolelor al XVIlea şi al XVII-lea, carnea acesteia era considerată una din cele mai rafinate mâncări, din care nobilimea lui Henric al VIII-lea şi a fiicei sale, Elisabeta I, se înfrupta din greu. Încă din veacul al XIIlea, lebedele treceau drept „proprietăţi regale”, iar în anul 1483 regele Edward al IV-lea a emis un „Document privind lebedele” prin care consfinţea stăpânirea deja tradiţională asupra acestora. Date „culinare” spectaculoase pot fi aflate dintr-un articol scris de Monica Kim: astfel, pe vremea dinastiei Tudor ele erau mai întâi jumulite, cu piele cu tot, iar după ce carnea era friptă, penajul era ataşat cărnii rumene. Un alt fel de mâncare era „lebăda umplută”: după scoaterea viscerelor, carcasa era umplută cu o multitudine de păsări de dimensiuni din ce în ce mai mici.

Culmea e că, potrivit cutumei, „membrii Casei Regale au dreptul să mănânce şi azi lebede, la fel ca şi profesorii de la St. John’s College din Cambridge.” Nu s-au descoperit probe că vreunul din beneficiarii acestui „privilegiu” chiar ar fi uzat de el – fie ele şi lebede gătite după reţetele lui Henric al VIII-lea! Publicaţia Modern Farmer notează însă că „un restaurant din insula baltică Ruegen, care a avut pentru scurt timp tipărită pe lista de bucate o lebădă, a fost nevoit să înlăture desenul în urma protestelor unor clienţi.” Probabil că respectivii nu erau doar membri ai asociaţiilor pentru protecţia animalelor şi păsărilor, ci şi fini degustători ai operei Lohengrin ori admiratori ai tulburătoarei poveşti a Ledei!
În acest context, nu poate fi considerat decât un scandal faptul că, potrivit unei cercetări a Monicăi Kim, statul Michigan, unde se află „cea mai numeroasă populaţie de lebede mute din Statele Unite”, delicatele făpturi sunt considerate „dăunători” („pests”). Adică aşezate în aceeaşi categorie cu nematozii (viermi rotunzi înrudiţi cu limbricul şi trichinela), unele moluşte, păianjenii, larvele, ciorile, gâştele sălbatice, şoarecii, şobolanii şi hârciogii. Oricât ar suna de şocant, aşa se prezintă situaţia în momentul de faţă în teritoriul din preajma Marilor Lacuri. Departamentul Resurselor Naturale din Michigan a constatat că, în numai zece ani, numărul lebedelor mute a crescut de la 5 700 la peste 15 000. Pentru a ilustra gravitatea situaţiei, se spune că „păsările atacă oameni aflaţi în apă sau pe plajă, îndeosebi copiii care se apropie prea mult de cuiburile lor”. Nu, nu e un citat din scenariul filmului horror, Păsările, al lui Hitchcock, ci un fragment dintr-un document oficial al unei instituţii din Statele Unite!

Mai mult: lebedele din Michigan nu atacă doar oameni, ci şi alte păsări (unele dintre ele ocrotite de lege) şi distrug terenurile mlăştinoase unde şi-au stabilit domiciliile. Oficialitatea statului Michigan pare să fi pus la punct un plan eficace de „a reduce populaţia de lebede la mai puţin de 2000 de exemplare până în 2030.” Una din metode constă în acordarea de permise de a le „alunga” din zonele desemnate prin hotărâre oficială şi de a le distruge cuiburile. Ce-i drept, încă n-au fost emise permise pentru vânarea lor, dar, probabil, că momentul nu e departe.

În stilul gândirii postmoderniste care domină în societatea contemporană, se vorbeşte deja despre un conflict între „interdicţia culturală” de a vâna lebede şi „dorinţa guvernamentală de a controla suprapopularea”. Culmea e că până şi unele asociaţii cunoscute pentru rigoarea în apărarea florei şi faunei, precum The National Audubon Society, s-a manifestat în sprijinul diminuării „drastice” a splendidelor păsări pe care nu ţi le poţi imagina altfel decât plutind maiestuos pe apele cristaline ale râurilor (nepoluate) şi lacurilor (protejate şi ele de agresivitatea omului).

N-am scris acest articol având în minte o „morală” anume. Văd, însă, în grija excesivă a oficialităţilor din Michigan pentru „reglementarea” mediului înconjurător o modalitate de „sufocare prin îmbrăţişare”. Adică acel tip de soluţii pe care lumea noastră, obişnuită cu toate aberaţiile, tinde să le considere nu doar naturale, ci şi singurele acceptabile. Împărtăşind opinia lui Dostoievski, potrivit căreia „numai frumuseţea va salva lumea”, convins fiind că rolul artistului e cel de agent al sublimului, închei acest articol cu un fragment din tulburătorul poem al lui Baudelaire, Le cygne, în traducerea lui Al. Hodoş:

„Revăd menajeria din mijlocul pieţii/ Şi retrăiesc o clipă de atunci… Era în zori,/ Când Munca se trezeşte în frigul dimineţii/ Şi trec măturătorii stârnind un val de nori.// O lebădă scăpase din închisoarea ei/ Şi se târa pe labe în praful de pe stradă,/ Spre-o baltă-nchipuită ducându-şi paşii grei,/ În alba ei podoabă cu aripi de zăpadă.// Lovea pământul aspru, parc-ar fi vrut să spună/ Tot dorul care-o-ncearcă de lacul ei natal:/ –« De ce nu cazi, tu, ploaie? De ce nu vii, furtună?»/ Mereu o vei vedea-o, mit straniu şi fatal,// Cum îşi ridică ochii, ca omul lui Ovid,/ Spre-a cerului senină şi-albastră nepăsare,/Şi, tremurând din aripi, cum gâtul ei avid/ Spre Dumnezeu l-îndreaptă, întins ca o mustrare!”

preluat de pe Romania literara