Apostolul Pavel are afirmaţia binecunoscută: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu îl voiesc”. Cunoaștem toţi acest sentiment: stau, amân, sunt leneș, fumez, sunt slab, sunt vulnerabil, egoist, ipocrit, neglijent, etc. Şi nu fac „ce trebuie”.
Ei bine, dacă te așezi într-o canapea, exact acolo unde stai și nu faci ce trebuie sau ce ai vrea să faci, îţi dai seama că… de fapt cu mintea știi foarte bine ce ar trebui să faci. Mintea e mereu clară, ușoară, te poate conduce: cu mintea ai firul desfășurat, pașii, exact ce trebuie să faci.
Dar nu vreau să pun accentul pe „ce trebuie” să faci, pentru că de aici cred că vine marele blocaj în toate aceste cazuri. Accentul trebuie mutat pe „știu” foarte clar ce trebuie să fac.
Blocajul vine de la sentimentul de datorie, și de la iluzia voinţei: faptul că ne căutăm obsesiv resursele de voinţă, așa cum cineva își tot palpează mușchii. Dar le căutăm greșit: atunci când stai degeaba pe Net și nu te îmbraci să te duci la birou, uiţi că știi ce ai de făcut, și îţi consumi energia și timpul încercând să anihilezi obstacolul. Să elimini comoditatea, ţigările, lenea, procrastinarea, etc. Dublezi deci problemele personale, și riști să consumi toată energia ta înainte de a fi ieșit din casă!
Dacă ești leneș, nu o să învingi niciodată lenea pe teritoriul ei, acasă la ea. Nu o să reușești să renunţi la vicii, procrastinare, egoism sau neglijenţă decât dacă ieși din acel teritoriu și te duci cu mintea spre ce „știi” că trebuie să faci.
Versiunea „Spune pot și vei putea” mi se pare mai degrabă „Spune știu și vei putea”. E versiunea lui Daniel Castro din cartea Critical Choices: „decizia din spatele deciziei”, gândirea din spatele deciziei. În spatele deciziei nu e voinţa, așa cum credem noi din inerţie, din manualele de filosofie prost făcute, e gândirea. Voinţa e doar puterea de a te ţine agăţat, pas cu pas, de ceea ce știi şi vezi, dar în sine nu te duce nicăieri.
Mintea simplifică totul, în simplitatea și fragilitatea ei e mai puternică decât orice efort sau obstacol. Şi tocmai pentru că e fragilă, claritatea ei ţine la drum lung. Cum spune un proverb arab, „o picătură de apă lasă urmă pe piatră”. Claritatea minţii, care știe care e pasul următor, are puterea de a schimba energia împietrită a voinţei, cu o singură condiţie: să îi accepţi fragilitatea, natura foarte diferită de efortul brut. Să accepţi că mintea e ca o picătură de apă, clară și luminoasă, și nu e piatră. E mereu vie, flexibilă, mereu „la datorie”.
Dacă acepţi acest paradox, înveţi „să devii apă”, cum zicea Bruce Lee. Poţi atunci să spargi împietrirea voinţei și să începi să o iei la drum. Ai mereu claritatea minţii, ca o stea fragilă dar luminoasă, ridicată peste tot ce te apasă. Poate că azi nu o să ai victoria finală, dar ai deja mult mai mult: știi cum să scapi din locul unde te afli. Ştii că mai ai întotdeauna o șansă deasupra problemelor tale: mintea.
Ea știe ce e de făcut, e ghidul sigur și… niciodată obosit!
Doresc sa va semnalez faptul ca articolul dvs. a fost „preluat” in editia tiparita a cotidianului local Realitatea Media din Piatra Neamt – editia din 5 iunie a.c. la rubrica De vorba cu Dani sub titlul „Mintea, ca o picatura de apa”…